CUORE ŞI MASS-MEDIA

Cinematografia s-a născut odată cu proiecția fotografiilor în mișcare de către Louis Jean Lumiere, în fața publicului parizian, în anul 1895, iar filmul sonor a debutat prin anul 1930. Emisiunile TV au debutat în Marea Britanie în 1937 iar televiziunea color s-a lansat prin anul 1951. Jurnalismul deși datează din vremuri străvechi (sec. VIII) a devenit instrument de modelarea a opiniei publice în secolul XIX. Prima emisiune radio pentru public a fost transmisă în 1920. Toate aceste mijloace de comunicare au avut ca ideal ținerea publicului la curent cu evenimentele majore și culturalizarea, educarea acestuia. Ce lume a preluat mass-media în acest demers educațional, ce nivel cultural avea această lume, ce valori aveau oamenii înaintea exploziei mass-media? Cine citește astăzi cartea celebră a lui Edmondo de Amicis, Cuore, scrisă pe la sfârșitul anilor 1800, va rămâne șocat profund. Această carte parcă este scrisă de extratereștri, parcă este dintr-o altă lume! Mass-media nu a educat, nu a culturalizat ci, iertată fie expresia, a animalizat. Tot ce era nobil și bun s-a dus pe apa Hollywood-ului. Dragostea profund creștinească față de om și aprecierea acestuia la dreapta sa valoare, de creatură a lui Dumnezeu, s-a metamorfozat într-o hidoasă dragoste egoistă animalică. Prietenia sinceră a devenit doar o tehnică de marketing. Sinceritatea, părerea de rău, cererea iertării – apropo, în ce limbă scrie omul acesta? Tandrețea a fost înlocuită cu răutatea și duritatea, mila a dispărut, respectul față de ceilalți este de neconceput, demnitatea și dreptatea sunt pe cale de extincție, vestigii ale unei lumi „ignorante”. Suferința avea semnificația ei, răul era criticat iar prostia înfierată și ironizată. Cel meschin era arătat cu degetul. Lumea era mai clară, mai limpede. Oamenii model erau prețuiți, eroismul, munca și performanța erau cinstite. Știu, nici atunci nu era o lume ideală, însă recitiți cartea Cuore. Nu vă va părea rău de timpul folosit. Mass-media a pus hotărâtă ca fundament al vieții umane o minciună, filozofia atee, evoluționistă, umanistă, socialistă. A răpit noblețea și demnitatea umană. A distrus omenia și recunoștința vieții. Generozitatea, patriotismul, iubirea de părinți, cinstirea celor vrednici de cinste, prețuirea lucrurilor valoroase ale umanității sunt ascunse sub fardurile grosolane ale noii imagini a omului de plastic, a omului artificial, a omului animal. Îmi plânge inima. Redau doar un mic pasaj „extraterestru” din cartea sus menționată. Judecați! După mai bine de o jumătate de secol mass-media și-a îndeplinit oare idealurile ei inițiale?

„Ieri dimineața, Nobis s-a certat cu Betti, unul dintre cei mai mici băieți, fiul unui cărbunar; neștiind ce să-i mai răspundă, fiindcă era vina lui, i-a strigat cât a putut de tare. ‚Tatăl tău e un zdrențăros!‘ Betti s-a înroșit până în vârful urechilor și nu a spus nimic, dar l-a podidit plânsul. Când s-a întors acasă, i-a repetat tatălui său cele auzite de la colegul lui, dimineața. Cărbunarul, un om scund, negru de sus până jos, a apărut la lecția de după-amiază cu băiatul de mână și s-a plâns învățătorului. În timp ce se plângea învățătorului și toți elevii tăceau, tatăl lui Nobis, care-i scotea mantaua fiului său, ca de obicei, în pragul ușii, auzind că i se rostea numele, a intrat să ceară explicație.

– Acest muncitor, îi explică învățătorul, a venit să mi se plângă de faptul că fiul dumneavoastră, Carlo, s-a răstit la fiul său cu cuvintele: ‚Tatăl tău e un zdrențăros!‘

Tatăl lui Nobis se încruntă și se înroși puțin. Apoi îl întrebă pe fiul său:

– Ai spus tu asemenea cuvinte?

Băiatul, drept în mijlocul clasei, cu capul plecat, în fața micuțului Betti, n-a răspuns.

Atunci tatăl lui l-a luat de braț, l-a împins mai în față, lângă Betti, atât de aproape că se atingeau și apoi i-a spus:

– Cere-i iertare!

Cărbunarul a vrut să intervină, spunând:

– Nu, nu!

Dar domnul nu i-a dat atenție și i-a mai spus încă o dată fiului său:

– Cere-i iertare! Repetă vorbele mele: ‚Eu îți cer scuze pentru cuvintele jignitoare, necugetate, și josnice pe care le-am rostit împotriva tatălui tău, iar tatăl meu se simte onorat să-i strângă mâna‘.

Cărbunarul a făcut un gest hotărât, vrând parcă să spună: ‚Nu vreau‘. Dar domnul nu i-a dat ascultare, în timp ce fiul său a bolborosit cu glas stins, pe un fir de voce, fără a-și ridica ochii din pământ:

– Eu îți cer scuze… pentru cuvintele jignitoare… necugetate… josnice, rostite împotriva tatălui tău, iar tatăl meu se simte onorat să-i strângă mâna…

Atunci domnul îi întinse mâna cărbunarului, el i-o strânse cu putere și apoi iute cu un brânci ușor îl aruncă pe fiul său în brațele lui Carlo Nobis.

– Faceți-mi plăcerea să-i așezați unul lângă altul, îl rugă domnul pe învățător.

Învățătorul îl așeză pe Betti în bancă cu Nobis. După ce s-au dus la locul lor, tatăl lui Nobis salută și plecă.” (Ed. de Amicis, Cuore, București: Editura Ion Creangă, 1988, p. 22)