Publicat de: centruldeistoriesiapologetica | Ianuarie 2, 2008

EVENIMENTUL CARANSEBEŞ ŞI ÎNCEPUTURI A.L.R.C.

caransebes1.jpg

Prin luna noiembrie 2006 am avut ocazia să-i iau un interviu fratelui Vuc Viorel cu privire la evenimentele din Caransebeș și înființarea A.L.R.C.-ului. Redau mai jos transcrierea, aproape integrală (cu particularităţile unei discuţii libere), a acelui interviu, pentru ca pe fondul acestei relatări să preyint ulterior câteva documente. Bineînțeles, pentru o mai bună înțelegere a evenimentelor, ar fi nevoie de mai multe perspective, respectiv, ale tuturor celor implicați în ele, dar, întrucât majoritatea membrilor ALRC sunt stabiliți în USA, contactarea lor este oarecum dificilă. Cei care au posibilitatea de a lua un interviu acestor frați, îi încurajez să o facă și să se alăture cu contribuția lor la acest demers. Urmează relatarea acelor evenimente:

Deci în 1978 s-au petrecut evenimentele din Caransebeș, cînd am fost ales diacon al bisericii și tot în vremea aceea se înființase un comitet numit ALRC, Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință și în comitetul acesta aveam trei persoane membri din biserică. Poblema, confruntarea era…

Cei trei cine erau?

Fr. Petrică Cocîrțeu, fr. Nicolae Rădoi și Fr. Petru Selea, de fapt ulterior s-a mai înscris unul , deci cu ăștia am pornit , e vorba de fr. Heliade, așa îl chemă. Din partea aUniunii am fost avertizați printr-o circulară, cum se făcea atunci, că ar fi bine să luăm o poziție cu biserica față de persoanele astea și să-i excludem. Noi ne-am întrunit, comitetul de atunci, am discutat și noi n-am găsit că este drept ca să-i excludem, pentru că noi n-am socotit că e cădere în păcat. Pentru că ei spuneau lucrurilor pe nume, asta nu e păcat și luptau pentru libertatea noastră religioasă. Pentru că noi n-am ascultat de Uniune, au venit ei la noi. Ne-au spus că în data de vor veni, consiliul Uniunii și împreună cu Comunitatea de Timișoara, să ne înlăture pe noi. Noi am făcut o hîrtie către dumnealor și i-am rugat să vie mai devreme. Biserica începea la ora șapte și noi le-am propus la ora cinci să avem o stare de vorbă. Am căutat, într-adevăr au venit, și am căutat ca la întâlnirea aceea să le spunem să nu facă jocul securității, pentru că securitatea era incomodată de Comitetul ALRC, nu Uniunea. Noi luptam pentru lucruri care Uniunea trebuia de fapt să le apere dar… și le-a scăpat, normal.

Președinte era fr. Mara și Bărbătei era secretar general și Țunea era redactor șef.

– Dar, și ei erau prinși…

Erau prinși într-un clește, ne-am dat seama, că, tot în vremea aceea era votat fr. Olah pentru Comunitatea de Oradea și de nu știu câte ori tot o respins să dea avizul Departamentului Cultelor, nu-l avizau pe Olah până n-au pus pe cine trebuia, care era acceptat și de Departament, deci era omul în care aveau ei încredere. Ori, frații noștri, sigur, ascultători fideli pentru autoritățile de atunci, mă refer la Departamentul Cultelor, s-au conformat, și atunci au venit să ia atitudine împotriva noastră. Noi i-am rugat să nu le facă jocul – ei nu ne-au înțeles, decizia a fost mult mai amplă și aici s-a întâmplat ceva interesant. Fratele Rădoi Nicolae, o vorbit cu fratele Olah, care pe atunci era păstor pe la Bujac, Arad, să vină în seara aia să predice. Și într-adevăr o venit – nimeni n-a știut decât noi câțiva – și sunt chemat de la ședința respectivă, deja era șapte fără un sfert, fără douăzeci, că vino că o venit Olah, treci cu el la amvon și într-adevăr am trecut la amvon și fratele Lae o blocat accesul altora înlăuntru la amvon. Eu l-am prezentat pe fratele Olah, i-am salutat și pe ei, ei imediat când or aflat chestia asta or ieșit din sala de ședință și s-or urcat unde stătea corul, au umplut acolo bina de…

– Cam câți au fost?

– Vreo douăzeci,

– Tot comitetul Uniunii?

– Da, oricum, au fost mulți.

– Vă mai aduceți aminte cine a fost, așa în mare?

– fr. Mara, fr. Bărbătei, și atucea printre ei a mai fost și fratele Bunaciu și alți frați care nu îmi mai aduc acum aminte de ei din Timișoara, din Comunitatea de Timișoara, erau cei cu disciplina pe comunitate, știți, comisia

– de disciplină, echivalent

– Da, oricum s-au umplut acolo locurile de la bina coriștilor și n-au avut ce face. Au trebuit să asculte la tot programul ce s-a desfășurat. I-am dat cuvântul la fr. Olah, a predicat și după predicare, deci o încheiat fr. Olah, am rostit rugăciunea de închinare, am eliberat biserica și duminica următoare …

– Asta când a fost, în timpul săptămânii sau duminică?

– Nu, într-o vineri seara a fost. Duminică urma să avem un botez nou-testamental. Noi, comitetul ăsta al bisericii din Caransebeș, care eram neconformiști lor, ne-am hotărât să ținem acest botez și am invitat un păstor, fratele Gavrilovici, de la Arad. Și ei, Uniunea, au desemnat, cu Comunitatea bineînțeles, păstor pe fratele Găvăgină. Însă până să ajungem la momentul acesta, vreau să vă spun că la terminare, am spus să rămână candidații pentru botez să avem o stare de vorbă cu ei și biserica, restul, e liberă până duminică dimineața la ora nouă. În clipa asta, când biserica se pregătea să plece, fratele Mara se ridică și zice: Fraților, trebuie să fac niște comunicări și atunci ne-au pus în fața bisericii, pe noi, pe mine, pe Petrică Cocîrțeu și pe Lae Rădoi, pentru că noi eram socotiți creierul, nucleul acela periculos. Ei cereau excluderea noastră. Sigur, biserica n-a fost de acord cu excluderea noastră, din 330 de membri cincizeci erau fideli lor și ăștia au rămas și ăștia ne-au exclus pe noi și întreg comitetul de conducere al bisericii. S-au făcut niște liste prin care toți ăialalți nu mai sunt recunoscuți ca membri iar noi excluși.

– Și ce motive au invocat?

Neascultare, încăpățânare, nesupunere la ordinele lor,

– Tot comitetul și dumneavoastră cei trei?

– Da. Deci nu ne-am supus la ceea ce ei ne-au cerut, Uniunea și Comunitatea,

– Nimic de ordin doctrinar?

– Nu, nu. Deci eram răzvrătiți, dizidenți socotiți și așa mai departe. În clipa asta, cineva, nici acum nu știu, a întrerupt lumina electrică. S-a creat o panică acolo. După aceea, în sfârșit, au repus, de la siguranță. s-a petrecut un vacarm. Cei care ne susțineau, care erau mai loiali, au început o ceartă cu ei, ăștia cu… și a fost așa un dialog din ăla… încât pentru mine seara aia rămâne cea mai neagră a vieții mele. Nu mi-aș fi dorit așa ceva. S-a întâmplat și a fost așa.

Din punctul meu de vedere, ca diacon, eu am împărtășit la câțiva frați că dorința mea ar fi să-i lăsăm să-și facă lucrarea. Nu i-am stins, suntem liberi înaintea Domnului, că le-am spus adevărul, și că ei să treacă să conducă, ne supunem, nu știu ce… Frații ăștia, au fost de altă părere și întreg comitetul. Adică noi știm că ei fac rău și noi să-i lăsăm? Și pe ideea asta s-au opus și a fost într-adevăr opoziție. Voiau ei să urce la amvon, ai noștri nu-i lăsau, a fost o busculadă din asta. Cu prilejul ăla a fost și secretarul de la Primăria de atunci, a Caransebeșului și inspectorul teritorial, insclusiv domnul Cîrstoiu, a fost și el. Au asistat și după ce s-a eliberat biserica, au hotărât împreună, (cineva care a fost martor ocular, auditiv, mai bine spus, el i-o văzut, dar ăia nu și-au dat seama că e de-ai noștri,) – la gară – au auzit discuția pe care au purtat-o, fr.Mara, fr. Bărbătei și cu ăștia de la Departament și cu alții să facă o plângere împotriva mea, lui Viorel, Petrică Cocîrțeu și Rădoi Nicolae. Să ne cheme la miliția de atunci, să ne țină în limita aceea, sub chipurile că suntem interogați, deci un fel de arest din ăsta, dar nu oficial, să împiedica lucrarea de botez. Nu știu cum le-a încurcat Dumnezeu le-a încurcat mințile că nu am primit citația, eu n-am primit-o, cel puțin eu n-am primit-o de la ei.

Duminică dimineața noi ne-am dus mai devreme, am făcut lucrarea, între timp, vreau să vă spun că aici iarăși a fost o dispută, așa cu busculadă, fratele Găvăgină voia el să conducă lucrarea și să facă botezul, noi i-am spus că nu suntem de acord, ci vrem ca fratele care l-am desemnat noi, fratele Gavrilovici. Mă rog, el s-a dus în biroul pastoral și a luat haina de botez, roba, și a pus-o subsioară. Fratele Nicolae Rădoi io spus, Nu, tu nu ții botezul! – unul alta, unul alta – ăsta io apucat haina de subsioară și i-a traso și io spus, acuma botezul îl facem noi.

Botezul l-a făcut fratele Gavrilovici. În tot timpul cât eram la amvon, miliția, împreună cu comandantul miliției de atunci, Ciucurel parcă, nici nu știu dacă mai trăiește, au trimis după noi să ieșim afară, eu. Petrică Cocîrțeu și Lae Rădoi și eu, de fiecare dată le-am trimis răspunsul: după terminarea slujbei religioase. Sigur, ei s-au întărâtat atât de mult, că n-au putut bloca lucrarea, nu puteau să intre în biserică, vă dați seama, s-au dus, și tot martori oculari au văzut, s-au dus la un bufet acolo, s-au îmbătat polițiștii toți, ca să aibă curaj și la terminare au planificat să ne aresteze pe loc. Însă, totuși și-au dat seama că nu e bine în fața publicului, că se alegeau cu împotrivire, mai știu eu ce, și atunci s-au gândit ei să se ducă și să blocheze strada lui Nicolae Rădoi, și la capătul ăsta și la ăsta. Pentru că de regulă, ăsta era un om mai înstărit, el făcea mesele astea de dragoste, protocolare, la care eram invitați tot comitetul, inclusiv păstorul acesta, chiar și fratele Olah Liviu tot acolo o cinat în seara aceea, și noi ne adunam acolo și aveam părtășie.

Ei or bănuit că acolo ne ducem și într-adevăr strada a fost blocată de mașinile poliției, miliției de atunci, și când au venit fr. Lae și fr.Petrică Cocîrțeu, i-au legitimat. Cred că, din punctul meu de vedere – eu le-am spus și atunci lor – poate că asta-i supără să audă și acuma după atâția ani, că eu, din punctul meu de vedere, consider că trebuiau să-și dea buletinele. Ei au spus: De ce, că n-am făcut nimic? De aici a plecat răzmerița, milițenii au pus mâna pe ei să-i bage forțat în dubă, ei n-au vrut și atunci femeile, nevestele lor și cei care au fost s-au opus la lucrul ăsta, chiar au tras de milițeni. Inclusiv și tăticul meu a participat la asta, măcar cu vocea dacă n-a întins mâna, că mai mult femeile, bărbații n-au fost așa de curajoși. Femeile au fost incisive, una dintre ele l-a mușcat pe un milițian de deget și de mână. Eu n-am fost acolo. Scăpasem de la spital, am avut hepatită și Duhul lui Dumnezeu la ieșirea din biserică, spune, ”mă, nu te duce”. Deci am auzit o voce, în interior, nu în exterior și i-am spus lui Petrică Cocîrțeu, măi, eu nu merg, eu mă duc, – unde ședeam eu de fapt, la moașa mea, așa îi spuneam, moașa, o mătusă de-a mea, acolo eram, stăteam eu cu nevasta mea, – mă duc acasă. O venit o mașină, o Dacie și chiar locul din față era liber și oprește. ”Hai nu mergi, te duc acolo?” – și ei mergeau la moașa mea la masă, ăștia din mașină. ”Hai, că te ducem cu mașina.” Petrică Cocârțeu, face către mine: ”Du-te, tu ai scăpat.” Și acum, după ani, cînd m-am întâlnit cu el, i-am zis: ”măi, ce a fost cu cuvintele acelea, au fost profetice”, de ca și cum ar fi știut ceva. N-a știut nimic, decât, așa i-a venit să zică.

Și eu m-am dus la masă acolo, eram toți și într-un târziu apare tăticu. Aici e o scenă mai de râs. Vine tăticu și intră și noi eram la masă toți, se uită la mine, așa holbat: ”Unde-i Viorel?” Deci el mă întreba chipurile pe mine. Sunt aicea. Și atunci începe să plângă. Pe Lae, așa-i ziceam noi, Lae Rădoi, Pătru i-au arestat, i-au dus la miliție. Atunci mi s-au tăiat picioarele, răsuflarea, orice putere și i-am spus lui tăticu, la nevasta mea: ”hai și noi la Bolvașnița”. Acolo era casa părintească, acolo era tăticu și mămica. Și am plecat. În duminica aceea încă mai circulau autobuze, pe vremea lui Ceaușescu, și m-am dus la autobuz – n-aveam mașină. Am urcat în autobuz. În timpul acesta, un frate, nu-i dau numele că trăiește și acum, (unul pe nume …….), cu mașina lui, cu Dacia, a adus pe polițiști la casa asta, la moașa mea. Să mă ridice și pe mine. O aflat că acolo sunt. Moașa iese și le spune: Nu, o plecat la Bolvașnița. Ei repede, cu aceeași mașină s-au dus la Bolvașnița. Acasă iese mămica și spune: Nu, nu-i aici, el este la Caransebeș, acolo. Și ăștia pleacă înapoi. În timpul acesta autobuzul nostru s-a petrecut cu ei. Ei s-au dus mai repede, s-au întors, nu m-au găsit. Până luni dimineața când au telefonat la miliția din Bolvașnița să mă ducă sub cătușe la ei, la Caransebeș.

În tot timpul acesta, duminică seara, după amiaza, trebuiau să țină serviciul. Au blocat biserica și au sigilat-o, ca să nu-i mai dea voie și toți frații și surorile s-au adunat acolo în stradă, și de-acasă, Duhul Domnului nu mi-a dat liniște, ”Măi frații tăi suferă și tu fugi?” M-am pus într-o mașină și am fugit într-o mașină a unui prieten și m-am dus la Caransebeș. Când am văzut publicul cum stătea în stradă, am avut senzația ca la o casă care a ars. Așa o dezolare, așa o decepție, deprimare și în timpul ăsta vine Ionică Moldovan, actualmente e în America, în Dallas, vine la mine la mașină – noi eram prieteni – zice: ce faci? I-am spus gândul: uite, frații mei suferă, am de gând să mă predau și eu. ”Măi, da te-au găsit?” ”Nu.” ”Atunci, de ce dai carne vie în țeava tunului? Du-te acas. Nu fugi. Dacă te găsesc…”

Dintr-odată m-am înseninat, așa mi-a luat ca o piatră de pe inimă și zic: ”Da, domnule, eu n-am fugit de ei, nu m-am ascuns, nu m-au găsit, așa a rânduit Dumnezeu.” M-am dus acasă liniștit. În seara aceea tineretul din Caransebeș au făcut protest în frunte cu Prejban Ioan, s-au dus la miliție, au protestat. Ăștia i-au alungat cu lacrimogene, cu jeturi de apă, iară reveneau. Și atunci unul dintre polițai a văzut că asta-i mai incisiv și au pus mâna pe el, l-au băgat înlăuntru și de acuma aveau trei, atâți cât trebuiau să fie pe listă. Și aș putea spune că, în locul meu a suferit altul și de data asta. Ce-i mai important, că îl cheamă Prejban sau Vuc? – nu conteză, erau trei. Am fost dus mâine zi, acolo la miliție și audiat.

Aici este iarăși o poveste. M-am dus, m-au pus în curte să stau pe o bancă acolo, mă uitam la o grămadă mare de butuci de lemne, dar numai noade, deci eu nu știu cum le-au adus așa, numai noduri, cele mai rele. Mi-am dat seama că ăștia erau aduși special să-i pună pe deținuți să-i spargă, aveau de muncă. Eu am stat acolo, chiar pe unul îl puseseră să spargă. Na, când treceau superiori din ăștia, superiori, milițeni, nu conta că-i cu grad mai mare sau mai mic, eu mă ridicam să salut, altul mă scuipa și mă înjura, altul numai mă înjura, tu îndrăznești să te ridici în fața mea? Stai jos! M-am hotărât să nu mă ridic. Când nu m-am ridicat, alte scuipături și alte înjurături, de ce nu mă ridic? Lucrul ăsta s-a întâmplat de multe ori, că nu știam cum să stau, între a sta jos și în picioare, ca să nu-i supăr. Mi-era teamă, eram în mâinile lor și eu sunt om. După aia, vine cineva la mine și spune, ”Băi Vuc, ți-o trebuit asta? O să vezi că o să urmeze la camera, mi-a dat numărul acolo, o ședință de comitet cu Petrică Cocîrțeu, cu Lae Rădoi și mai aduc ei acolo și o să aveți o ședință de comitet. Îmi dădeau de înțeles că urmăm să fim bătuți. În timpul ăsta, au trecut la un birou acolo, unde mai târziu am fost și eu anchetat, i-au adus pe cei trei, așa rând pe rând, cu cămășile trase, desfăcute, părul smuls de pe piept și ei numai se uitau așa, n-aveau voie prea mult să întoarcă capul și Petrică Cocîrțeu, așa a făcut din cap, s-a uitat la mine a milă, am înțeles totul atunci. După ce i-a interogat, i-a dus înapoi,

Îi bătuseră?

Da, îi bătuseră.

Erau la față așa?

– Numai pe corp. Da, eu n-am văzut, dar ulterior ei mi-au spus. Și după asta vine un alt, plutonier, era acolo de la miliție și așa de gingaș îmi vorbește: ”Tovarășul Vuc, te văd o persoană cultă, așa, inteligent, cum de te-ai încurcat cu derbedeii aceștia, cu răufăcătorii”… și un alt cuvânt a zis… se referea la cei trei. Atât de duios îți spunea, că aproape îți dădeau lacrimile. ”Cum de-ai putut, dumitale nici n-ar trebui să ai legătură cu ei.” Altul venea și din nou mă apostrofa: ”ți-a trebuit asta, ți-arătăm noi acuma!” Așa m-au ținut de dimineața până seara. Între timp, au mai prins pe un frate care a fost și el atunci pe stradă când s-au întâmplat lucrurile și l-au prins și pe tăticu. Numa că taticu n-o făcut prea mare, numai c-o vociferat. L-au băgat înlăuntru și i-au dat 2000 de lei amendă penală. Pe fratele ăsta, însă, care a pus și mâna și a tras de milițieni, l-au pus pe el să stea lângă mine pe scaun. La un moment dat, am discutat noi, așa ca să nu ne observe nimeni, să ne audă. La un moment dat, l-a prins mila de deținutul care spărgea butucii, ”eu mă duc să-l ajut” și s-a dus ca să-l ajute. Eu am simțit un îndemn lăuntric, ”nu te du!” Ăsta a fost îndemnul lăuntric. El s-o dus. În timp ce stătea deținutul, vine un milițian să-l ia să-l interogheze, ce să-i facă…, nici n-o mai venit. Și fratele tot spărgea, da mie mi-a fost milă, s-a dus singur. La un moment dat a transpirat, s-o încălzit și o stat un pic să se refacă. Numai bine, trec atuncea niște comandanți din ăștia și-l văd. ”Ce stai, sparge acolo că ai viață grea, până nu spargi grămada asta nu te eliberez de aicea” și nu știu ce… Am zis Doamne, îți mulțumesc că nu m-ai lăsat să mă duc, că și eu spărgeam până la loc comanda. Mă rog, după aia, l-or chemat și pe el, l-or interogat, nu mai știu ce s-a întâmplat, l-au ținut acolo. În orice caz, seara târziu mă cheamă și pe mine, la maior Bogătoiu, trăiește, e pensionar acuma, și sunt pus să dau o declarație, că nu voi mai veni la Caransebeș, că nu voi mai fi diaconul bisericii și că nu voi mai veni la Caransebeș. Și am răspuns așa: ”declarația mea este următoarea, eu nu mă propun singur ca diacon, dar dacă biserica mă alege, eu voi fi diacon.”

”Ei, mă rog”, a scris el acolo, că dacă biserica îl alege, da aveau ei siguranța că nu voi mai fi ales, dar era problema aici, că nu voi mai merge la biserica din Caransebeș. ”Asta, nu pot să dau. Acolo am rudenii, acolo sunt frați în Domnul, nu pot să nu mă duc. Bun, că nu pot mă duce la Bolvașnița dar poate odată mă duc, e un eveniment și mă arestați, pentru asta, eu nu dau declarația.”

”Ei, bun, scriem așa, deci nu voi mai accepta să fiu ales ca diacon”.

Mă rog, am zis, treacă de la mine.

”Și mă angajez să nu mai vin la Caransebeș”.

”Nu domnule, tovarășul maior, nu așa” și ne-am hârâit… a durat mut chestia asta, până la un moment dat, a pus mâna pe coalele de hârtie, le-a scos din mașina de scris, le-a împachetat, le-a aruncat la coș și am crezut că vine să mă pocnească. Dar nu mi-a dat nici o palmă.

”Las că vei răspunde tu la procurorul Zamfirescu. Vei răspunde la el.” Și într-adevăr, după un timp mă cheamă procurorul ăsta și la el nu trebuia să răspund decât, ”da” sau ”nu”.

– Ai fost în seara cutare la Caransebeș?

Ce puteam să-i spun?

– Da.

– Ai condus programul?

– Da.

– Ai, așa..

N-aveam ce să mint. I-am spus adevărul, mi-a dat să semnez, și să aștept că se va lua hotărîre la judecată. Deci eram chemat la judecată.

Într-adevăr, s-a ținut judecata, dar între timp, Europa liberă vuia că sunt cei trei deținuți pentru probleme religioase și asta nu le plăcea, guvernului de atunci, conducerii, să audă chestii din astea. Au schimbat încadrarea și au spus că articolul 153, huliganii care deranjează ordinea publică, aici i-or încadrat. În cazul ăsta, pe mine nu m-or mai putut încadra acolo, că eu n-am fost, dar ca să nu scap ieftin, mi-au dat și mie o amendă penală de 2000 de lei. Și-atât și eu am scăpat. Pe ei i-au condamnat.

– Si au făcut ceva închisoare?

– Da, ei au făcut închisoare , deci Prejban a făcut patru luni, Petrică Cocîrțeu a făcut șase și Rădoi Nicolae a făcut opt. Jumătate din (sentință), pentru că i-au scos la lucru, nu s-au purtat rău acolo, n-au mai fost bătuți la închisoare, dar au stat la Popa Șapcă în Timișoara. Deci patru, șapte, opt luni. În ce mă privește, amenda penală n-am plătit-o nici până în zi de astăzi, n-am plătit nimic, Dumnezeu m-o scăpat, le-o încurcat mințile s-a răsturnat după aceea regimul și am scăpat.

– În ce an a fost?

În 78 și am stat până în anul 80, exclus din cult, deci eu și toți complicii. Și în 80 fr. Busuioc Belciu o purtat el discuțiile la Comunitate și inclusiv la Uniune ca să fiu reprimit. Și într-adevăr, în urma asta, am fost chemat în fața Comunității, în fața adunării generale a Comunității să-mi cer iertare. Mi-am cerut iertare din punctul meu de vedere. Adică, nu trebuia ca să mă opun acolo, trebuia să-i las, dar trebuia să le spun, dar nu trebuia să mă opun și n-am amintit de ei, că ne-au dat în mâna ăstora să ne aresteze.

– Întrebare, când s-a stins lumina, oamenii i-au dat afară pe ei?

– Nu

– Cred că am citit undeva că i-au scos afară din biserică, se plângeau ei…

– N-aș putea spune, n-aș putea, că după ce s-a reaprins lumina, din nou au stat acolo ca să facă listele

– Pe ei i-a bruscat cineva?

– Nu

– Am văzut un document în care, dacă bine mă ține memoria, spuneau că au fost bruscați

– Păi, verbal, da

– nu,nu, nu, fizic

– Fizic? Probabil afară, ceea ce nu am văzut eu, dar în biserică nu, n-au fost bruscați. Bruscarea a fost acolo, v-am zis că fr. Nicolae Rădoi, e un om așa mai voinic, nu-i lăsa să urce la amvon, stătea împotrivă – asta dacă se poate numi bruscare – dar nu ca să ne luăm la bătaie, n-a fost. A, că mai știu ceva, că le-au împuns roțile pe la mașini, dar nu știu, nu i-am pus, ei toate în spinarea nostră le-au pus. Noi am purtat toată, nu-i adevărat. Care au avut cu ei răfuielile lor, eu nu m-am pretat la așa ceva. Deci cam asta a fost ce s-a întâmplat atunci în Caransebeș.

Referitor la înființarea Comitetului ALRC,

Cum a pornit inițiativa:

Împreună cu fr. Petrică Cocîrțeu, în anul 1975, pe când ne întorceam de la Turnu Severin,

– Prin ce dată?

– Cam pe 15 septembrie, ne-am întors de la Turnu Severin – am fost cu orchestra din Bolvașnița – atunci eram dirijor la Bolvașnița de orchestră. Măi, și noi n-avem răbdare să stăm până la trenul de noapte și-am spus la frați că eu, el și nevestele noastre am vrea să ajungem mai repede în Caransebeș. Un frate, Balica Petru, s-a pus la dispoziție cu mașina lui și am mers noi patru, el, nevasta-sa și un copil , acuma e în America, copilu-i mare, atunci era de șapte, opt ani. Cum stăteam pe bancheta din spate: când eu țineam pe nevasta-mi în brate, când el își ținea nevasta și mai odihneam și, pe Cheile Armenișului – niște curbe periculoase – acolo cumva, a avut un accident mortal Tunsoiu, inspector de la școală, care a făcut către mine: Pun eu mâna mea pe voi, m-a amenințat în cancelarie. După două săptămâni a pus Dumnezeu mâna, eu nu vreau să le pun cap în cap, dar cred că sunt niște coincidențe care Domnul le știe. Ei, în curba aceea, avem accident. În clipa aceea eu țineam pe nevastă-mea pe poală și am simțit așa o izbitură. Mașina noastră la 90 de km pe oră s-a izbit de un camion care venea invers, dar în roata din spate, chiar în roată. Și din roata aia, ne-a întors așa de câteva ori pe drum și eram cu fața îndreptați spre Orșova de unde veneam, dar nu ne-am mai dat seama. În timpul acesta au venit niște străini, cehoslovaci, parcă, și au văzut că mașina luase foc și ei : „peso, peso” – cred că înseamnă nisip în limba lor, că, după aia, i-am văzut că ei coborâseră la apă și aduceau nisip și să stingă. Ei, în clipa aia, noi n-am avut nimic, doar niște zgârieturi. În clipa aia s-a petrecut o așa trezire spirituală în viața mea și a lui Petrică Cocîrțeu și o foame după Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci, cu adevărat am înălțat niște rugăciuni fierbinți către Dumnezeu. Și după ce am ieșit, c-am fost internați la spital, am stat vreo zi eu, nevasta-mea a stat vreo două, în Caransebeș mă întâlnesc cu Ionică Moldovan. El e căsătorit, nevastă-sa e din Caransebeș și venise la socrii, de-acum el locuia la Timișoara. Mi-a zis: măi, n-ai vrea să participi la un studiu biblic? Exact ceea ce îmi doream. Atâta foame, de după accidentul ăsta, am avut după Biblie. Uite, așa, așa! Mi-a dat adresa la el acasă. Ne adunam și se țineau studiile alea biblice BEE. Acolo le țineam. La un moment dat, așa de faine, și regret că nu mai trăiesc momentele alea, mă zideam, așa mă îmbărbătam, plecam bucuroși. La un moment dat, la părtășia noastră vine și Ianculovici, el a fost exmatriculat din școală, el cu Prejban, au istoria lor, și asistă și el și apoi vine cu o propunere. Fratele Iosif Țon, era anchetat, era 75 anul, ”n-ar trebuie și noi tinerii să facem o hârtie către guvern, chiar lui Ceaușescu , să spunem că și noi ne solidarizăm cu el?” Toți am zis: facem, cu orice risc. Știam că bine nu ne aștepta. Bun, vine următoarea întâlnire. În fiecare săptămână aveam o seară. Revine Prejban cu Ianculovici și spune: Am stat de vorbă cu Paul Nicolescu și a spus, „măi, voi dacă vreți să faceți lucrul acesta trebuie să aveți spatele asigurat. Adică, să fiți afiliați la o asociație internațională” și ne-a spus asociația asta din Zürich, Elveția, care, prin ea să ajungă mesajele la Europa Liberă, să vuiască Occidentul ca să nu ne omoare ăștia. În clipa asta eu n-am mai simțit, ei toți au mers înainte, dar eu înlăuntrul meu am spus, eu nu vreau așa. Dacă mă duc înainte, direct, mă omoară, nici o problemă, nu prin Europa Liberă, nu prin… asta nu. Nu am putut spune, căci mi-era jenă de Petrică Cocîrțeu, Lae Rădoi, Teleagă și măi, poate sunt eu fricos, să nu-i descurajez. N-am spus nimic. Gata a și făcut demersurile, Nicolescu, să fim afiliați acolo și urma să semnăm adeziunea acolo. A fost o seară și m-am rugat Domnului: Doamne scoate-mă tu. Nu s-a semnat atunci nimic. Din nou am mers și pentru a doua oară nu s-a semnat, nu știu din ce motive, nu îmi mai aduc aminte. A treia oară deja ei spuneau, măi, suntem neserioși, semnăm și trimitem, gata. Mergeam cu Lae Rădoi, el avea mașină, o Volgă neagră, cu număr mic de București, de acolo o luat-o. Și toți care ne vedeau ne salutau, eram ambasada… îs și lucruri așa, rîzi. Mergeam către Timișoara din Caransebeș, și fratele Lae spune, măi, frate Petrică, lui Cocîrțeu i se adresează și fraților, ”uite ce m-am gândit eu, fratele Viorel Vuc, să nu semneze ca membru ALRC, pe linia întâia, pentru că el este diaconul bisericii, să nu târâm și biserica.” – Măi frate, știi ce ușurare am primit. – Și ăia toți: Daa! Corect! Am ajuns la Timișoara. Ăia nu știau de hotărârea lor și acuma vine rândul, semnătura și eu eram primul, după aia Petrică, după aia Rădoi. Și am luat hârtia, m-am făcut că vreau să semnez, nu voiam să par laș și fratele Lae intervine: ”Fraților, o clipă, am uitat să vă spunem ce am hotărât noi.” Au fost de acord și ăia și am dat hârtia mai departe și n-am fost membru direct ALRC, ci socotit simpatizant., fiindcă am fost diacon.

– Câți au fost atunci?

– Nouă. Printre ei a fost și ăsta, de la Zalău, acum e în Statele Unite, Nelu Brisc. A fost unul Bogdan, nu mai știu cum îl cheamă, care a fost omorât, l-au găsit spânzurat într-un pod. Se zice că ar fi mâna securității, Domnul știe, și alții: Ionică Moldovan, Petrică Cocîrțeu, Lae Rădoi, Teleagă.

– Nicolescu a fost la Timișoara acolo?

– A fost odată.

– El a semnat acolo?

– El n-a fost când s-a semnat, noi am semnat. Între timp el lucra la un memoriu prin care să ne începem activitatea și memoriul s-a numit: „Încetați prigoana”. Măi frate, și acum când mă gândesc, că n-am mult păr acuma pe cap, dar și acum mi se ridică.

– Mai aveți memoriul ăsta?

– L-am ars de frica securtății, că eram anunțat că îmi vor face percheziție. Dacă găsește ăla la mine pe acasă… Am avut multe neplăceri, că aveam mașină de scris, luată de la București, din magazin, de la librărie. După aia mă trăgeau la răspundere că de ce am, trebuia să dau caracterele în fiecare an, să mă verifice, nu cumva să scriu manifeste. L-am păstrat ani buni, până când am primit vestea asta că mă vor… deși n-au venit. Nu mi-au răscolit casa. Dar la alții făcuseseră percheziție și am zis, să nu mai îmi încarc și vinovăția.

– Nu-l mai are nimeni?

– Numai dacă Petrică Cocîrțeu sau el, Nicolescu, dacă îl mai are. E răscolitor. După fiecare aproape propoziție sau frază, asta era, a condus direcția, ”încetați prigoana” S-a citit la Europa, asta i-a înfierbântat pe securiști împotriva ALRC-ului.

Studiile noastre s-au diluat, acum întâlnirile erau de comitet ALRC. Mă duceam cu ei numai pentru că eram foarte bun prieten cu Petrică Cocîrțeu, cu Lae Rădoi, cu ai noștri, cu Ionică Moldovan și mă împrietenisem cu Nelu Brisc.

– Cam ce discutați la o întâlnire din astea?

– Ce să facă, ce manifest să mai scrie, demersuri, apoi…

– Culegeați cazuri de prin țară?

– Da, da.

– În timpul ăsta eu eram diacon la Caransebeș și a urmat o Adunare Generală, făcută cu ocazia sărbătoririi… în 24 parcă ianuarie, ziua lui Ceaușescu, s-a citit un memoriu pentru Ceaușescu, comentarii și un raport spiritual dar la ăla fără comentarii, ne-am înscris la cuvânt, printre care și eu și Petrică Cocârțeu. Urmam, m-am ridicat și am spus: Dragi tovarăși și frați din conducere, eu n-am trăit vremurile, că ei elogiau și-aminteau vremurile dinainte când au fost prigoniți, eu n-am trăit în vremea aia, eu trăiesc în vremea de acum, când se vrea libertate religioasă. Dar dați-mi voie să vă spun ceva. Se întâmplă la nivelul țării noastre, niște lucruri care sunt ca o pată neagră pe fața noastră, noi care ținem la libertate, (am zis-o și eu cu tâlc, așa) și sunt cazuri izolate și am dat exemple: biserica cutare transformată în depozit CAP, și eu am luat cuvântul și le-am arătat și n-au avut ce comenta. Mă credeți, după ce am vorbit eu lui Petrică nu i-au mai dat cuvântul, or știut că și ăsta vine cu altceva. S-a înregistrat. Caseta mea a fost discutată în ședința județeană de atunci la care erau chemați toți primarii. Primarul din satul meu, i-a spus la un prieten de-al meu, nu mi-o spus direct și nu m-am dus să-l întreb, primarul de atuci, însă ăla mi-a spus atunci, ce-ai vorbit, uite caseta cu tot ce ai vorbit tu a fost analizată în plenul ședinței și se gândeau ce măsuri să ia împotriva mea. Nu s-au luat, mulțumesc Domnului, dar i-a pus pe alții pe jar. Așa a început activitatea ALRC-ului, până în 78, atunci când a culminat cu Caransebeșul, când i-a arestat pe cei trei și după ce au venit de acolo, au făcut presiuni asupra lor să plece. N-aș fi știut, Petrică Cocîrțeu mi-a spus, că atât de mult a ținut el să plec deodată cu el. N-am avut îndemn, astăzi eram în America de douăzeci și ceva de ani, da n-am avut îndemn. El s-o dus, și deja Uniunea…, și toți care au fost membri ALRC, deci s-au scăpat de ei,

– În felul acestas-a terminat cu ALRC-ul?

– S-a terminat, da, s-a terminat și Uniunea noastră tâmbița că din cauza aia au făcut ei asta ca să plece în America.

– Asta-i povestea lui Bunaciu.

– Da, exact. Cam astea sunt…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: