Cred ca acest articol al domnului Morar, preluat de la blogul menţionat mai jos, si comentariul domnului Tismăneanu sintetizează foarte bine, pe deoparte, vinovăţia persistentă care nu poate fi rezolvată decât printr-o recunoaştere, căinţă, iertare şi schimbarea vieţii (nicidecum nu poate fi rezolvată prin tăcere şi ignorare – timpul favorizează uitarea dar schimonosirea sufletească rămâne), pe de altă parte, răul care s-a petrecut printre noi şi care trebuie numit pe nume, asumat şi lepădat pentru totdeauna.
Opinie radicală: cred că informatorii sînt mai vinovaţi decît ofiţerii de Securitate
Nu, nu joc rolul de Avocat al Diavolului şi nu, nu susţin Securitatea. Nu elogiez patriotismul ofiţerilor represiunii comuniste. Vreau doar să introduc o nuanţă, inspirată de discuţiile de la postarea trecută. După opinia mea turnătorii au fost mai periculoşi şi, ca atare, sînt mai vinovaţi decît foştii ofiţeri. Asta pentru că, în general, ofiţerii de Securitate şi-au asumat, pe faţă, rolul. Au ales o cale, e treaba lor şi a conştiinţei lor. Dacă ştiai că ai de-a face cu un ofiţer de Securitate nu spuneai nimic din ceea ce ţi-ar fi putut face rău. Iarăşi, nu discut despre cei acoperiţi, despre torţionari, despre anchetatori fioroşi.
În schimb, turnătorul avea o viaţă dublă, un nume conspirativ, era ascuns şi căuta să se apropie de tine, să mimeze prietenia, să te tragă de limbă. Să te vîndă! Turnătorul ştia că nu e bine ce face, de aceea se ascundea, avea o relaţie clandestină cu ofiţerul căruia i te turna. De turnători nu puteai să te fereşti, mai ales dacă erau abili. Putea să fie un prieten, o rudă mai presus de bănuieli, un coleg de încredere. A, puteţi obiecta, îmi puteţi spune că a fost vorba de şantaje în urma cărora un om a ajuns turnător. Nu întotdeauna, vă spun eu. Şi, apoi, există două feluri de turnători, unii zeloşi, care au luat bani pentru informaţii, şi alţii care s-au străduit să fie inofensivi. E o nuanţă, dar nu decisivă.
Ceea ce nu le pot ierta turnătorilor este faptul că nu s-au eliberat de groaznicul secret în zilele de după 89. Au fost cîteva cazuri, foarte puţine. Restul au continuat să se ascundă, să tăinuiască răul pecare l-au făcut. Au aşteptat (de fapt, nu au aşteptat, ci s-au trezit faţă în faţă cu ) deconspirarea. Puţini şi-au cerut iertare faţă de victimele lor.
Puţin îmi pasă, în ultim ă instanţă, de ofiţerii de Securitate. Nu au fost prietenii mei. Dar unii dintre turnători au stat în preajma mea, a noastră, au profitat de naivitatea şi încrederea noastră. Şi, cînd s-a putut, nu ne-au cerut iertare!
This entry was posted on Monday, January 11th, 2010 at 11:02 pm and is filed under masca si demasca. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
- vladimir tismaneanu Says:
January 12th, 2010 at 1:09 am
In fascinant-comprehensiva, iluminanta sa monografie “N. Steinhardt si paradoxurile libertatii” (Humanitas, 2009), istoricul literar George Ardeleanu citeaza dintr-o nota informativa despre parerile marelui ganditor privind malignitatea delatiunii ca fibra a tesutului sordid si antimoral al regimurilor totalitare. Noteaza George Ardeleanu ca este vorba de fapt de “o delatiune despre delatiune, o turnatorie despre turnatorie, avand ceva din ironia cruda a ‘teatrului in teatru’ din Hamlet-ul lui Shakespeare…” Iata asadar ce ii spunea autorul “Jurnalului fericirii” turnatorului securist, fost coleg de la “Spiru Haret”:
“Eu am oroare de oamenii lipsiti de caracter, de codosi, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiti de caracter. Am avut mare dezamagire in viata mea, fiind ‘turnat’, tradat de cunoscuti, prieteni. Cea mai sinistra categorie de oameni, adevarati denaturati, monstri, este aceea a turnatorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merita decat dispret, desconsiderare, scuipati. Rau face regimul ca incurajeaza in intreprinderi aceasta oribila categorie de oameni declasati, verosi, cretini in general, lipsiti de bun-simt si de constiinta, mai ales care-si vand rudele, prietenii, cunoscutii. Niciodata un regim politic nu are lunga durata, nu are un fundament solid, daca se sprijina pe delatiune, para, lipsa de caracter, tradare. Trebuie sa se cultive increderea in oameni nu neincrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea.”
Sa nu uitam ca multi dintre informatori (nici macar autorul delatiunii despre Steinhardt purtand burlescul nume de cod “Gogu Pil”) nu erau necesarmente imbecili. Stupiditatea lor era una a abuliei morale. Un istoric francez a numit sistemul delatiunii universalizate din perioada regimului de la Vichy cancerul sufletelor. Diagnosticul ramane corect, dar nu trebuie nici o secunda uitat sau neglijat rolul adevaratilor manipulatori, papusarii infernului totalitar, activistii de partid si ofiterii de securitate. Informatorii au fost abjecta plastilina, masa unei vermine adeseori voluntare, dar arhitectii angrenajului diabolic, the masterminds s-au numit Dej, Draghici, Ceausescu, Rautu, Chisinevschi, Nicolschi, Nikolski, Pinitlie-Pantiusa, Plesita, Vincze, Paul Niculescu-Mizil, Ion Stanescu, Emil Bobu, Postelnicu, Iulian Vlad etc.
© CENTRUL DE ISTORIE SI APOLOGETICA 
Eu cred ca au existat trei feluri de turnători, unii zeloşi, care au luat bani pentru informaţii, alţii care s-au străduit să fie inofensivi si o a treia categorie care dupa parerea mea a fost cea mai napastuita in principal de cugetul propriu. Din ea fac parte cei care fara voia lor au trebuit sa intre in acesta masinarie a raului, fiind santajati si amenintati cu represalii asupra copiilor sau rudelor apropiate.
Cu siguranta fiecare din ei, va da socoteala intr-o zi Judecatorului suprem.
By: elena marin alexe on ianuarie 18, 2010
at 9:08 am
Tristi..
Totusi, noi tebuie sa-i iubim pe cei ce ne-au turnat. Usor de psus. Ei trebuie sa se pocaiasca.
Merita scuiptaul nostru, cum zice citatul mai sus?
Nu stiu. Biserica nu opereaza astfel. Chiar daca condamna pe un om, o face cu dorinta sa se-ntoarca la Dumnezeu, daca el mai traieste.
In final, orice pacat are nevoie de iertarea lui Dumnezeu. In cazul turnatorilor e nevoie si de iertarea victimei.
By: Doirn on ianuarie 18, 2010
at 1:31 pm
Doirn
Ca si crestini, intradevar nu trebuie sa-i scuipam, caci niciunul dintre noi nu este fara pacat si fiecaruia dintre noi i s-a iertat enorm in comparatie (vezi pilda cu robul nemilostiv). Exista insa o problema de adevar, de lumina si intuneric. Exista o problema de rau, in Biserica, in societate, care trebuie recunoscuta ca atare, care trebuie numita pe nume si rezolvata. Biserica are la indemana instrumente desavarsite: disciplina, cainta, pocainta, iertarea, schimbarea. Are harul lui Dumnezeu si spalarea pacatelor in sangele Domnului Isus, varsat la cruce pentru pacatele omenirii. Societatea are la indemana instrumente dificitare precum procese reparatorii, scoaterea din functii publice pentru o vreme, oprobiul public etc. Si totusi, societatea laica este mai grabnica si are privirea mai clara la distinctia dintre rau si bine dintre ce e drept sau nedrept.
By: centruldeistoriesiapologetica on ianuarie 18, 2010
at 3:02 pm
De-acord cu dvs. Oferim un exemplu (lumina?) ciudata.
By: Doirn on ianuarie 18, 2010
at 6:43 pm
Eu nu i-as imparti in prea multe categorii. De fapt tocmai asta se si doreste. Ca, cumva vina sa fie mai mica. Cred ca exista o singura categorie de turnatori, pentru ca nu vorbim de sistem. Noi suntem in afara lui. Exista aceea grupare de oameni care intotdeauna au stiut sa profite de suferinta celor mai multi. Sau folosit de suferinta multimii ca lor si familiei lor sa le mearga bine sau mai bine.
La fel este si astazi, in institutiile statului, in institutii religioase, etc. Se toarna ca sa se profite de pe urma „comertului” cu adevarul sau neadevarul.
Nimic nu este nou sub soare…
Nu cred ca o singura iesire in public si o cerere de iertare este suficienta. De aceea nu cred in „cainta” celor care au tradat si au iesit in public fortati de imprejurari. Pocainta este altceva. Pentru ca multi sunt pastori sau fosti pastori, are trebui sa cunoasca „pocainta” cel putin din manualele folosite in seminar daca nu din viata lor spirituala.
Cu stima!
By: Cornel on ianuarie 25, 2010
at 6:00 pm
Cornel:
Nu fiti atit de rece.
Gresiti de nu-i impartiti in categorii. Uitati-va pe documente; vedeti si comentariile d-lui Mitrofan, care nu-i printre simpatizantii informatorilor. Motive au fost multe; unii au dat angajament neurmat de fapte; altii au dat informatii nesemnificative. Unii au dat angajament la iesirea din inchisoare. In anii aceia dupa marea amnistie, ei erau vizitati sau obligati sa se prezinte regulat la raport ca sa se vada daca mai lupta impotriva sistemului. Asta s-a luat drept delatiune, desi e… interpretabila. Unii au ajuns din prostie/naivitate, santaj.
Chiar si cei mai rai au tainuit unele lucruri. Ei insisi au fost perchezitionati si urmariti. Iar unii s-au lasat. Altii au fost dati afara de „ei” pt ca erau nesinceri cu „ei” (de ex Husan- vezi pagina MH o scurta cariera de informator). Pe asta in ce categorie il incadram? Sa te dea „aia” afara si sa te schimbe din functie (vezi aceeasi pagina) oare ce-o fi insemnind? E pocainta doar cainta, nu si schimbarea vietii/comportamentului?
Numai Dumnezeu le stie pe toate.
Dar pactul delatiunii, e pacat si daca a fost doar un angajament neurmat de fapte.
Toti avem pocainte partiale. Sa le acceptam si pe ale altora. Macar sa faca un pas!
By: Dorin on ianuarie 26, 2010
at 5:27 pm
Draga Dorin,
Nu sunt rece, dar raman la ceea ce am spus. Cred ca sunt doua categorii.
Nuantarea se poate face ca subcategorie/rii. Linia trebuie trasa undeva.
Cel ce a semnat un document care exista undeva, trebuie sa vina in fata, sa recunoasca exact ceea ce a facut si sa isi ceara iertare pentru ceea ce a facut. Nu pentru mai mult, nici pentru mai putin.
Ceva de genul, „Mi-am cerut iertare de la Dumnezeu, si El m-a iertat. Imi cer iertare si de la voi (de la cei pe care trebuia sa-i spioneze), am facut asta, si asta, sau ar fi trebuit, dar nu am facut. Va rog sa ma iertati, sper sa ma iertati. Va iubesc si vreau/imi doresc o pocainta completa.”
Ce frumos ar fi sa auzi lucruri de genul acesta.
Cand s-a semnat angajamentul au auzit securisti si poate uni s-au cutremurat ca exista oamenii cu frica de Dumnezeu care sunt dispusi sa-si tradeze fratii de credinta.
Marturisirea trebuie sa fie ceva asemanator, sa afle martori vazuti si Iadul si ingerii cazuti ca fratele cutare a fost eliberat de un juramant, legamant, contract cum vreti sa-i ziceti si acum este liber.
Este o chestiune de ONOARE MORALA SI SPIRITUALA.
Cred ca ar trebui s-o faca nu de dragul meu ci de dragul lui Hristos.
Cu stima.
By: Cornel on februarie 2, 2010
at 6:55 pm
In afara subiectului 😦
Daca credeti ca blogul Romaniaevanghelica reprezinta o rusine pentru evanghelici si nu numai, luati atitudine.
Popularizati Romania Evanghelica cu linkul: …
Ideea este a unui blog care isi respecta denumirea fara a fi folosit pentru “meciuri” personale.
Multumesc ca imi dati voie sa fac cunoscut acest mesaj cititorilor blogului dvs.
By: claudiunitisor on februarie 6, 2010
at 8:36 pm
Nu popularizăm blogul mentionat de dvs., tocmai de aceea am editat mesajul dvs. In ce priveste atitudinea, blogul mentionat de dvs. nu merita nici macar privilegiul acesta.
By: centruldeistoriesiapologetica on februarie 9, 2010
at 11:33 am
Frate Daniel,poate fi scrisa istoria baptistilor de catre un informator? cu ce ochi priveste el? cu cel al lui”georgescu” sau”ionescu” sau „octavian”?
By: elisa on martie 12, 2010
at 8:35 pm
elisa
Istoria baptiştilor, precum oricare altă istorie, poate fi scrisă de către orice om. Orice istorie scrisă, are un grad de subiectivitate şi, aşa cum spunea fratele Richard Wurmbrand, un punct de orbire (dat de punctul de vedere personal). O istorie decentă este aceea scrisă de un om care se documentează bine, care este conştient de pericolul subiectivităţii personale şi care încearca să atingă un grad înalt de obiectivitate. Istoria pur obiectivă este scrisă în analele cerului de Însuşi Dumnezeu. Istoria scrisă aici pe pământ trebuie în permanenţă reevaluată şi corectată în lumina informaţiilor de încredere care apar cu scopul de a aproxima cât mai bine adevărul. Fiecare scriem cu viaţa noastră o istorie. Este o mare responsabilitate, căci cei care ne urmează o vor citi sau o vor simţi. Vor umbla pe cărări drepte sau strâmbe, după cum le+am croit noi în generaţia noastră.
By: centruldeistoriesiapologetica on martie 15, 2010
at 7:21 am