Publicat de: centruldeistoriesiapologetica | Mai 24, 2009

JURNALUL COMUNITĂȚII BAPTISTE ROMÂNE de Constantin Adorian, 6

Ajuns la București, în câteva cuvinte le spusei într-o ședință ce am făcut la Congres și că sunt decis să fac pasul de a lucra pentru Domnul însă ar trebui, gândesc, și o pregătire la Seminar.

Părerile erau împărțite.  Fr. Strobel, care până atunci mi-a fost un stâlp ca sprijin unui pom fraged, începe să mă părăsească.  Fr. W. Schuller îi ia locul și se înțepenește lângă mine și leagă de mine și el o funie zdravănă de dragoste.  El mă susține și spune ca să încercăm să scriem la Hamburg.  Fr. Weigel se oferă și el să mă susție.  Fr. J. Hehn se oferă să îngrijească de soția mea.  Fr. Hammerschmidt spune „găsesc că aceasta este răspuns la rugăciunile noastre”.  Fr. Schwegler bătrânul și el spuse categoric că el este de părere să fiu trimis.  Fr. Strobel însă spune că el e de părere să încep lucrul Domnului și fără să mă duc la Hamburg.

Se făcură interveniri la Onken, Rawley și la Seminarul din Hamburg, însă de la Hamburg a venit răspuns că nu mai sunt locuri, ca fiind prea târziu, și să intervenim la anul viitor.

Un amănunt important este și ăsta: soția mea, care abea se căsătorise, nu se opuse defel la plecare și mă îndemna chiar spunându-mi că voi veni în fiecare vacanță, timpul trece curând.  Voia să se resemneze și să ia cu dânsa toate lipsurile numai să vadă odată că lucrul Domnului între români, pentru care mă rugam zilnic, să se înfăptuiască.

Contrar lucru era cu mine, eu care făgăduisem, eu care plânsesem, eu care doream să văd lucrul Domnului înfăptuit, nu voiam să plec – îmi era așa de greu, ca și când m-ar fi dus la ghilotină.  Însă nu o spuneam nimănui, nici soției mele, nici domnului în rugăciune, însă în adâncul inimii se petrecea o luptă grozavă între cuvântul dat, pe care pentru nimic în lume nu voiam să-l iau înapoi și între groaza ce mă apucase de a merge la Seminar.

Așteptam ziua plecării care aș fi dorit să nu mai vie niciodată.  De ce această stare sufletească, nu mi-o pot explica nici astăzi.

În octombrie anul 1909 soția mea dă naștere primului ei fiu, Claudiu.  După puțin timp copilul se îmbolnăvește de o exemă care îl chinue multă vreme.  Pe lângă lupta ce se petrecea în sufletul meu veni și boala copilului, care mă puse să alerg încât am consultat 9 medici.  Nopți nedormite și zbuciumul ăsta sufletesc mă zdrobește complet.  Soția ajunsese un schelet iar eu o umbră.

Ziua plecării se apropie, eram în anul 1910, copilul îngrijit de dr. Cugler cu metoda lui, gata să scape cu desăvârșire, când copilul fiind în a unsprezecea lună îi vin dinții, capătă dizenterie și moare.  Se putea o mai strașnică lovitură?  Socrul și soacra mea plecaseră la Bușteni iar eu cu soția și mama mea și cumnatul meu Otto conduceam rămășițele scumpului, neuitatului meu fiu la locul de veci.

Fr. Fleischer, care venise ca student de la Hamburg și își făcea vacanța la București, ținu cuvântul la mormânt.  Nu știu ce a zis, atât știu că eram așa de amărât încât nu am putut vărsa o lacrimă.  Marți a murit, miercuri l-am îngropat și sâmbătă am plecat la Hamburg.

Mă despărțeam acum de mama, care i se rupea inima după mine, mă despărții de copil pentru a nu-l mai vedea niciodată, mă despărțeam de soția cu care abea începusem să trăiesc, mă despărțeam de casa pe care am început-o, mă despărțeam de frații și surorile cu care mă obișnuisem, dă despărțeam de drogherie, mă despărțeam, în fine, de țara în care mă născusem.  Și pentru ce toate acestea? Pentru un ideal care cu cât se făurea și se apropia, cu atât mi se părea că orizontul se întunecă.

În starea asta mă duceam să fac studii într-o limbă străină, într-o țară străină.  Cine poate descrie câte a suferit sufletul meu?  Dar din suferințele și luptele acestea se făurea lucrul Domnului.  El mă aruncase în tigaie și pe foc ca să lămurească aurul.

Plecai deci cu colegul meu J. Fleischer la Seminar.  El îmi deveni acum un sprijin.  Dacă fr. Strobel mă părăsise, dacă fr. Schuller nu mă putea sprijini, fiind departe, se alătură de mine fr. Felischer, care mă sprijinea.

Ar fi să scriu multe amănunte mici, însă le las la o parte, țin să spun că familia Rinner, Geizebee, Felischer și … m-au primit în casele lor cu multă plăcere, că le voi fi pururea recunoscător pentru iubirea lor frățească, nu voi uita nici familia Drecves și Matias în special.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: