Publicat de: centruldeistoriesiapologetica | Februarie 14, 2008

DESPRE IERTARE ŞI RECONCILIERE

floarea-soarelui.jpg

De o vreme nu mai cred în coincidenţe. Am ajuns la convingerea că în tot ce experimentăm este ori degetul providenţei lui Dumnezeu sau coada celui rău. Ieri seara (12 feb. 2008), în ciuda faptului că aveam multe alte lucruri de făcut, am simţit impulsul de a lăsa toate la o parte şi să citesc o carte care avea să mai aştepte mult până îi venea rândul. În vara aceasta mi-am cumpărat (Floarea Soarelui) The Sunflower de Simon Wiesenthal. Am început să citesc istoria relatată de Wiesenthal, unul din supravieţuitorii Holocaustului nazist. Totul, în această carte, orbitează în jurul posibilităţilor şi limitelor iertării. Am citit cât am citit şi am adormit. Dimineaţa am reluat lectura şi am ajuns la locul unde Wiesenthal, care era un prizonier evreu în lagărele de concentrare naziste, a fost mutat la Mauthausen. Am citit blogul lui Marius Cruceru (Pătrăţosul) (probabil înainte de a ajunge cu lectura cărţii acolo) şi ce să-mi vadă ochii, relatarea lui despre experienţa vizitei de la Mauthausen. Citind mai departe, spre seara, fiind în bucătărie, unde radioul transmite aproape în permanenţă emisiunile evanghelice, se predica iar în predică s-a menţionat despre floarea soarelui. Nu cred că este doar o coincidenţă. Cred că şi noi românii, (mai ales noi baptiştii, în cazul nostru), avem nevoie de o analiză serioasă a perioadei comuniste şi suntem sub urgenţa luării unei decizii drepte, morale, lucide, creştineşti. Întrucât problema vinovăţiei şi iertării este atât de similară şi în cazul colaboraţionismului cu securitatea, redau în continuare un amestec de notiţe şi gânduri pe marginea lecturii acestei cărţi. Cel care citeşte trebuie să aibă discernământul şi conştienţa că intervenţiile vin din partea unui spectru larg al umanităţii (nu doar din creştinism) dar lucrurile afirmate au dreptul la o cugetare serioasă. Avem o moştenire de mult rău ce s-a petrecut în mijlocul nostru în timpul comunismului. Lucrurile descrise mai jos se potrivesc foarte bine cu situaţia noastră la o scară asemănătoare sau mai mică. Principiile însă rămân valabile în toate gradele de săvârşire a răului şi în încercările de rezolvare a consecinţelor făptuirii acestuia.

Simion Wiesental descrie în sărace cuvinte, ceea ce este de nedescris, experienţa traumatică a evreilor sub politica de exterminare a dictaturii hitleriste. Punctul pivotal al cărţii este întâlnirea lui Wiesenthal cu un soldat SS german muribund. Pe scurt, Wiesenthal fusese dus la muncă în curtea unei clădiri transformate în spital de răniţi. O soră medicală îl ia, la cererea muribundului, şi îl duce într-un salon unde se afla în singurătate acest nazist pe moarte. Era tânăr, Karl, de vreo 21 de ani iar faţa, ca urmare a desfigurării produse de o explozie era toată bandajată, cu excepţia unor găuri pentru gură, nas şi urechi. Acesta, în chinurile conştiinţei, îi relatează istoria devenirii lui ca soldat SS ucigaş de evrei, cu scopul de a cere, înainte de moarte, iertarea unuia din neamul celor ucişi de el. Imaginea de coşmar a îngrămădirii a vreo trei sute de civili evrei (părinţi, copilaşi, bătrâni) într-o casă şi incendierea acesteia, apoi împuşcarea celor care încercau să scape pe ferestre; imaginea unui tată cu hainele aprinse ce ţinea în braţe un copilaş şi care a sărit urmat de mama copilului, toţi seceraţi de gloanţele lor, îl bântuia pe SS-ist. Ar fi vrut iertarea unui evreu în numele victimelor sale. Wiesenthal, ascultă în linişte şi apoi părăseşte în tăcere muribundul, fără a-i acorda acestuia iertarea. Decizia aceasta pare să-l neliniştească pe Wiesenthal tot restul vieţii. A descris evenimentul şi a cerut mai multor oameni de seamă să se pună în situaţia lui şi să îşi exprime părerea cu privire la corectitudinea sau greşeala atitudinii sale. SS-istul murise până a doua zi.

Câteva aspecte cuprinse în carte (idei, citări, parafrazări):

– Minoritatea rasiştilor a domnit datorită laşităţii şi leneviei majorităţii;

– În copilărie Karl fusese un băiat bun dar o perioadă fără evlavie din viaţa lui, în care a fost îndoctrinat cu răul, l-a transformat într-un ucigaş în masă;

– La baza progresiei spre statutul de ucigaş în masă a stat o alegere, un moment de decizie responsabil. Odată alegerea rea făcută, viaţa intră pe un făgaş de consecinţe dramatice.

– La judecarea lor, criminalii de război, cu o excepţie sau două, toţi au contestat şi disputat adevărul, având doar regretul că au supravieţuit unii martori ai faptelor lor care să relateze adevărul (cât este de trist că şi la noi justificarea faptelor domneşte în timp ce regretul este inexistent);

Sven Alkalaj:

Uitarea crimelor ar fi mai rea decât iertarea criminalului care caută iertarea, pentru că uitarea crimelor devalorizează umanitatea care a pierit în aceste atrocităţi.

Wiesenthal nu avea dreptul să ierte în dreptul victimelor.

Cât de uşor se găsesc oameni care să ierte ucigaşii în masă, dar cine este intitulat să vorbească în numele victimelor?

Fără recunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat nu poate exista iertare. Acesta este motivul pentru care este importantă existenţa tribunalului pentru crime de război. El nu numai că împarte dreptatea pedepsind pe vinovat dar, de asemenea, tribunalul va arăta ce s-a întâmplat şi va îndreptăţi pe inocenţi. În felul acesta se crează un context în care reconcilierea va fi posibilă.

Nu poţi avea iertare fără reconciliere şi nu poţi avea reconciliere fără măcar o fărâmă de iertare.

Dacă un genocid nu este pedepsit va crea un precedent pentru genocidul de mâine. (La fel şi trădarea de la noi, dacă nu va fi pedepsită va crea un precedent pentru trădarea de mâine.)

Trebuie să ne amintim că fiecare victimă este parte din acel „noi” colectiv.

Reconcilierea trebuie să fie ţelul pentru a ne putea întoarce la frumuseţea inerentă a trăirii.

Smail Balic:

Iertarea ar fi fost posibilă numai în dreptul său.

Prin mărturisire şi arătarea părerii de rău, muribundul mărturiseşte cu privire la gravitatea crimelor sale. Astfel, timpul cât îi mai rămâne de trăit, el va fi un om schimbat. În termeni religioşi, această schimbare decisivă din viaţa lui ar fi numită o convertire.

Nici un suflet nu poate purta povara altuia. Nu există aşa ceva ca vinovăţie colectivă, întrucât vinovăţia colectivă va arăta cu degetul atât spre inocenţi cât şi spre vinovaţi.

Terţii nu au un rol adecvat decât ca mediatori. Răul nu poate fi smuls prin bine acolo unde nu este o părere de rău autentică.

Cei care par a fi neimplicaţi în crimele specifice dar care tolerează fapte de tortură, umilire şi ucidere sunt cu siguranţă la fel de vinovaţi.

Moshe Bejski:

Vinovăţia lui Karl rămâne căci s-a înregimentat voluntar, deplin conştient de ceea ce făcea.

Doar conştienţa morţii iminente, sigure, l-a făcut pe Karl să perceapă faptele sale ca şi crime împotriva umanităţii şi împotriva lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost rănit fatal, aproape sigur, ar fi continuat să comită aceste crime împreună cu camarazii săi, care s-au oferit voluntari pentru aceste misiuni, din proprie iniţiativă şi în mare număr, nicicând regretând faptele lor, doar justificându-le, pretinzând că doar îndeplinesc ordine. (Dacă n-ar fi căzut comunismul, câţi din fraţii păstori nu şi-ar fi continuat nestingheriţi delaţiunile…) Karl, ca şi alţii, s-a oprit doar atunci când l-a ajuns mâna lui Dumnezeu.

Wiesenthal rămâne un martor viu, reprezentativ, al tuturor celor care au trăit dar nu mai sunt în viaţă.

Chiar dacă Wiesenthal ar fi crezut că este împuternicit să ofere iertarea în numele maselor masacrate, un astfel de gest al milei ar fi fost un gen de trădare şi mânjire a amintirii milioanelor de victime inocente care au fost ucise pe nedrept, printre aceştia fiind şi membrii familiei sale.

Atrocităţile comise împotriva semenilor, chiar dacă aceştia au supravieţuit, lasă o amprentă de neşters asupra vieţii lor. Ei nu se pot elibera pe viaţă de amintirea ororilor îndurate. Supravieţuitorii au fost condamnaţi să poarte durerea şi tristeţea lor până la mormânt. Fără uitare nu poate fi iertare.

Mii şi probabil sute de mii de germani care au participat şi comis genocid şi crime împotriva umanităţii s-au întors la casele lor şi la o viaţă liniştită, paşnică, fără ca să-i necăjească conştiinţa, fără ca să simtă vreodată păreri de rău. Cu siguranţă că aceşti oameni nu au nevoie să fie iertaţi de nimeni, nici de victime, nici de Dumnezeu. Este doar pocăinţa ceea ce justifică şi aduce iertare şi permite crimelor să fie uitate? Chiar în criminologia obişnuită şi în sistemele penale, doar regretul real însoţit de un comportament schimbat poate fi luat în considerare pentru a justifica uşurarea unei sentinţe.

Alan L. Berger:

Sunt eu împuternicit să iert în numele celor ucişi? Răspunsul meu este, nu ierta pe cineva pentru care iertarea este interzisă. Iudaismul învaţă că sunt două tipuri de păcate. Unul este făcut de oameni împotriva lui Dumnezeu, beyn adam le-makom. Al doilea tip consistă din păcatul comis de oameni împotriva altor oameni, beyn adam le-adam. Pot ierta celui care a greşit împotriva mea. Nu pot ierta pe cineva care a luat viaţa altuia.

Robert McAfee Brown:

Faptul că nu trebuie să uităm vreodată este probabil lecţia cea mai clară a Holocaustului. Căci, dacă uităm, va veni un timp când atrocităţi mai rele vor fi comise împotriva evreilor şi a altora de cei care deţin puterea şi doresc să distrugă. Dacă îi iertăm (harul ieftin), va fi un semn pentru cei din viitor că ei pot să acţioneze fără frica de a fi pedepsiţi şi că universul are o supapă morală de scăpare numită „iertare” care permite răului nu numai să supravieţuiască ci şi să se dezvolte.

Dumnezeu a făcut un univers moral. Sunt lucruri pe care Dumnezeu nu le iartă ci le pedepseşte. A ierta pe cei care au aruncat pe copii în foc şi au încuiat pe alţii în case pentru a fi incendiaţi este a deveni una cu aceştia, înseamnă a fi de acord cu faptele lor rele în loc de a le condamna şi astfel a deveni complici în acţiunile lor.

Harry James Cargas:

Mă tem ca să nu iert pentru ca nu cumva să nu fiu nici eu iertat.

Gestul meu de milă se poate transforma într-un gest de aroganţă, căci atunci când iert mă cred deasupra celorlalţi.

Tremur din toată fiinţa mea atunci când îi consider pe oameni, de genul lui Hitler şi acoliţii lui, deplin responsabili pentru acţiunile lor.

– Robert Coles:

Probabil aş fi plecat indignat la culme şi înecat în lacrimi, chiar dacă m-aş fi rugat Domnului pentru iertarea accestui nazist în pocăinţă; m-aş fi rugat pentru el precum am fost învăţat să mă rog pentru iertarea oricăruia dintre noi care într-un fel sau altul a ajuns să realizeze răul umbletelor noastre.

Nu pot compara pe orice păcătos cu monştri nazişti, dar învăţătura este că la masa acestei dezbateri ne apropiem cu limitările noastre, ne oferim pe noi înşine, în deplina noastră obtuzitate pentru a învăţa cum să înţelegem şi, de asemenea, a învăţa cum să iertăm: să înţelegem greşelile şi erorile căilor noastre, în speranţa că putem acţiona mai bine şi putem fi mai buni, şi să ne iertăm, pentru a nu da prilej părţii rele şi eratice din noi să stăpânească asupra noastră, ca urmare a refuzului de a ierta.

Eugene J. Fisher:

Iertarea poate fi prematură atunci când lipseşte semnul esenţial al pocăinţei, care este o întoarcere (de 180 gradea) (teshuvah) de la rău spre bine.

Nu avem dreptul de a pune pe supravieţuitorii evrei într-o poziţie morală imposibilă, aceea de a da iertarea, implicit, în numele a şase milioane de victime. (Aş completa, ei nu au nici fundamentul puterii iertării prin jertfa Domnului Isus Christos, nu au potenţa aceasta.)

Ofensa nazistă (şi cea opresiv securistă/comunistă) nu este doar împotriva evreilor (creştinilor, cetăţenilor) ci şi împotriva lui Dumnezeu şi a umanităţii.

Edward H. Flannery:

Pot înţelege refuzul lui Simon, dar îmi este imposibil să-l justific.

Există principiul cardinal al eticii iudeo-creştine, că iertarea trebuie oferită întotdeauna unui păcăit sincer. Singura excepţie de la acesta, în Scripturile ebraice şi creştine, este luzia din Noul Testament la păcatul de neiertat făptuit împotriva Duhului Sfânt (Marcu 3:29). Dar aceasta se referă la respingerea lui Dumnezeu de către acea persoană şi astfel amputează orice realţie de iertare a omului.

Oare nu este la fel de rău ca oamenii să asiste, fără a protesta, la atrocităţile comise de nazişti, fără a protesta la faptul că fiinţe umane îndură astfel de umiliri cutremurătoare? Oare asistarea nepăsătoare la rugăminţile pentru milă ale unui nazist în orele finale de agonie se încadrează în această inumanitate?

SS-istul nu i-a cerut să vorbească în numele tuturor evreilor sau pentru atrocităţile făcute împotriva tuturor evreilor, ci el a dorit-o doar pentru ceea ce el a făcut. Situaţia a fost interpersonală.

Dreptul de a vorbi pentru toţi evreii este unul public şi juridic şi acesta nu se aplică în cazul de faţă.

Întrebarea ultimă ridicată în The Sunflower este dacă normele morale şi etice fundamentale sunt exceptate în unele circumstanţe deosebite. Două răspunsuri sunt la îndemână. Primul, al creştinismului tradiţional, susţine universalitatea şi permanenţa legilor morale de bază, astfel acestea sunt fără excepţii. Al doilea răspuns, neagă aceasta şi relativizează normele morale pentru a le face dependente de schimbare şi de nevoile individuale şi sociale.

Eva Fleischer:

Wiesenthal a dovedit (în detaliile întâlnirii cu muribundul) un comportament uman faţă de acesta, întrebarea care rămâne este dacă acesta ar fi putut să-l ierte şi nu dacă acesta ar fi trebuit să-l ierte. Aproape fără excepţie studenţii creştini sunt în favoarea iertării pe când cei evrei sunt de părere că Simon a făcut lucrul corect în a nu îndeplini dorinţa muribundului.

Singura condiţie pentru iertarea lui Dumnezeu este pocăinţa reală – teshuvah, metanoia (întoarcerea, schimbarea minţii). Această întorcere este cerută atât evreilor cât şi creştinilor. Fără pocăinţă nu este iertare.

În Evanghelui scrisă de Matei cap.5, vs.39 Isus vorbeşte despre întoarcerea celuilalt obraz când cineva te loveşte. Isus se referă aici la răul făcut mie şi îmi cere mie să nu mă răzbun. El nu spune că, dacă cineva mă nedreptăţeşte altcineva să întoarcă obrazul celălalt; sau, dacă cineva este nedreptăţit, eu să îl iert pe cel care comite nedreptatea. Chemarea este de a ierta doar răul făcut mie. Acelaşi mesaj este şi în rugăciunea Tatăl Nostru: „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (nu celor care greşesc altora). Nicăieri Isus nu ne spune să iertăm răul făcut altora. Numai victimele sunt în poziţia de a ierta iar acestea sunt moarte, omorâte în cel mai neomenesc mod cu putinţă.

Un alt aspect al iertării este cel al restituirii. Pregătirea pentru sărbătoarea evreiască Yom Kipur implică analizarea trecutului şi cererea iertării, împăcarea cu cel pe care l-ai nedreptăţit. Abia atunci, după convingerile evreilor, poţi veni în faţa lui Dumnezeu şi poţi nădăjdui să capeţi iertare. Ziua reconcilierii nu aduce nici o iertare până când nu te-ai împăcat cu semenul tău.

Simon Wiesenthal ar fi putut să-i spună lui Karl: „Nu există o cale prin care să te pot ierta, întrucât nu pot îndrăzni să vorbesc în numele evreilor măcelăriţi. Dar Dumnezeul în care crezi şi în care cred şi eu este enmărginit de milostiv şi ne cere doar să ne pocăim de păcatele noastre. Dacă pocăinţa ta este reală şi întrucât nu poţi restaura răul făcut, proşterne-te înaintea milei lui Dumnezeu.” (Simon ar fi putut arăta calea spre iertare.)

Matthew Fox:

SS-istul nu a exprimat pocăinţă pentru toate faptele pe care probabil că le-a comis (de ură, sadism, antisemitism) ci doar pentru acel eveniment care îi producea coşmaruri.

Penitenţa lui Karl a fost în a sta singur în faţa conştiinţei sale în clipele morţii.

Unele păcate sunt prea mari pentru a fi iertate, chiar şi de preoţi. Este necesară penitenţa publică.

Poţi să o numeşti dragoste dură sau numeşte-o compasiune nesentimentală, dar Simon i-a oferit lui Karl un răspuns matur şi responsabil din punct de vedere moral. Tăcerea. Fii cu păcatul tău. Fii în întuneric în Via Negativa, unde atât de multe din victimile şi rudele victimelor tale zac. Rămâi cu conştiinţa ta. Rămâi cu victimele tale. Rămâi cu Dumnezeul tău.

Aceasta a fost compasiunea lui Simon, a sta şi a asculta în linişte, a refuza oferirea unei iertări ieftine unei crime bestiale. Există păcate pe care nu oamenii ci Dumnezeu trebuie să le ierte, iar nimemi nu l-a împuternicit pe Simon să ierte în numele lui Dumnezeu.

Mă întreb dacă Simon nu şi-a primit vocaţia de la acest SS-ist muribund. Simon a continuat să vâneze nazişti pentru (posibil) a le facilita acestora confesiunea de pe patul morţii. Fără această vânare a acestor păcătoşi, nici ei nici victimele lor nu s-ar odihni în viaţa ce va să vină. Fără această aducere aminte, justiţia moare. Simon a fost drept faţă de SS-ist, ba mai mult decât drept, a fost milostiv. Toată dedicarea ulterioară a vieţii sale a fost căutarea şi aplicare dreptăţii şi prin urmare a compasiunii. Simon nu condamnă criminalii pe care îi descoperă, el lasă aceasta la latitudinea judecătorilor din tribunale. El doar pune la dispoziţie martorii, mărturia, evindenţele. Ei se condamnă singuri, aşa cum a făcut-o şi Karl.

Capacitatea umană de a face răul nu stă doar în decizii şi fapte izolate, individuale. Întreaga istorie nazistă dezveleşte păcatele complicităţii, păcatele omisiunilor, negării care indică participarea noastră profundă în ale răului. Aceste păcate se produc aşa de frecvent în masa societăţii atunci când minciunile şi puterea pot fi atât de uşor răspândite prin propaganda presei, politicienilor şi intereselor comerciale. Negarea permite acestor păcate să prindă rădăcini şi să prospere. Păcatele complicităţii ucid planeta noastră.

Rebeca Goldstein:

Oare mărturia acestuia pe patul de moarte înseamnă şi renunţarea la crezul său (idealul nazist)? Poziţia acestuia de obedienţă la cerinţele abstractizărilor normative nu se alterează atunci când el trece de la creştinism la ideologia nazistă. Natura sa morală nu se schimbă deloc. Nu este ca şi cum se dezbracă de conştiinţă pentru a o pune în şifonier şi îmbracă uniforma SS.

Mary Gordon:

Iertarea, bineînţeles, poate fi benefică pentru ambele părţi, dar uitarea nu este niciodată, mai întâi pentru că ea este o formă de negare şi apoi pentru că doar recunoaşterea vinovăţiei de ambele părţi poate preveni repetarea aceloraşi acte bestiale.

Un preot, care înţelege pe deplin rolul său în sacramentul penitenţei, niciodată nu va oferi absolvirea privată unuia ale cărui crime au fost publice. Păcătosul trebuie săşi recunoască public vinovăţia şi abia după aceea să ceară absolvirea. Orice altceva sub această cerinţă va însemna pervertirea sacramentului.

Nimeni nu poate garanta iertarea ca şi persoană privată în numele altuia, căci aceasta ar fi jefuirea persoanei victimizate de dreptul său de a ierta sau a nu ierta.

Totuşi cineva poate ierta pentru altcineva în contextul unui ritual, dacă acel ritual are loc cu autoritatea comunităţii, iar ca ritualul să aibă vreo însemnătate, restaurarea trebuie să fie pe măsura crimei. (ex. Punerea într-un context asemănător cu cel al căror iertare o solicită)

– Mark Goulden:

Lăsarea problemei nerezolvate, neatinse, translocaţia vinovăţiei de la persoană la context (epoca hitleristă, epoca ceauşistă), mitologizarea ofensatorilor (ex. Au fost neoameni, nişte animale), crearea de alibiuri colective, toate acestea ne orbesc în faţa perpetuării aceloraşi alegeri şi fapte în ziua de azi.

Iertarea aparţine celor injuriaţi. Dacă morţii nu pot ierta nici cei vii nu pot să o facă.

– Hans Habe:

Se ridică două întrebări: cui trebuie să iertăm şi când trebuie să iertăm?

Noi nu suntem o curte de apel trimisă de Dumnezeu. El este cel care ne evaluează judecăţile noatre şi nu noi pe ale Sale. Pedeapsa lui Dumnezeu l-a lovit pe SS-ist, trecând peste orice tribunal uman. Cel pedepsit de oameni încă poate fi achitat de Dumnezeu, însă pe cel achitat de oameni, Dumnezeu încă poate să-l pedepsească. Pe cel pedepsit de Dumnezeu noi nu îl putem achita nici nu putem agrava pedeapsa divină.

Noi nu putem ierta criminalii, atâta timp cât crima nu este ispăşită, ori prin noi juraţii ori prin Supremul Judecător. Orice societate se bazează pe anumite principii morale, la vârful cărora stă ispăşirea pentru crimele capitale. Pot ci circumstanţe atenuante pentru ucidere?

Nu trebuie confundată problema iertării cu cea a pedepsei. Dacă ar fi fost Karl judecat de un tribunal omenesc, acolo ar fi fost cazul circumstanţelor atenuante în favoarea sa ca: tinereţea sa, mediul înconjurător, vremurile, atmosfera generală şi condiţiile de război. Totuşi, în acest caz trebuie să operăm cu două dimensiuni. Iertarea este o chestiune spirituală, pedepsirea este o chestiune juridică. Veridictul tribunalului este influenţat de circumstanţele atenuante, acestea motivează o judecată mai blândă, dar în nici un caz nu trebuie să uităm de ucidere.

O amnistiere oferită unui ucigaş nepedepsit este o formă de complicitate la crimă. Aceasta nu favorizează iertarea, ci o exclude.

Pentru regimul nazist nu este o problemă de iertare. Crimele regimului au fost de neiertat, regimul a fost judecat şi distrus. Corupţia printr-o forţă de durată permanentă nu poate dăinui fără colaborarea celor corupţi. Cei corupţi nu sunt victimele corupătorilor ci sunt colaboratori. „Prin cuvintele ‘Groaznică apariţie!‘ Faust întoarce spatele dar duhul pe bună dreptate se justifică: ‘Tu m-ai invitat cordial, de mult te-ai implicat în domeniul meu… Ai căutat cu ardoare să mă vezi, să-mi auzi vocea, să priveşti faţa mea…‘”

Regimul drăcesc nazist nu a corrupt toată lumea, dar cei mai corupţi de acesta s-au oprit la crimă. Nu pot accepta scuza că sistemul uşurează individul de responsabilitate. Dacă un sistem este rău trebuie să i te împotriveşti. Este important să întărim rezistenţa în faţa răului.

De la începutul creaţiei dragostea şi dreptatea au fost în opoziţie. Într-o vreme dreptatea a fost idealul uman, în altă vreme a fost dragostea. Ideea divină de dreptate în dragoste şi dragoste în justiţie a fost lăsată de omenire în seam Creatorului.

Iertarea este imitarea lui Dumnezeu. Pedepsirea este de asemenea imitarea lui Dumnezeu. Dumnezeu pedepseşte şi iartă, aceasta este ordinea.

Una din cele mai rele crime la regimului nazist a fost aceea că a făcut atât de dificilă iertarea. Aceasta ne-a băgat în labirintul sufletelor noastre. Trebuie să găsim calea de ieşire din labirint, nu de dragul criminalilor ci de dragul nostru. Nici dragostea solitară exprimată în iertare nici justiţie solitară exercitând pedeapsă nu ne va scoate din încurcătură. Necesitatea atât a ispăşirii cât şi a iertării să fie împreună nu este o contradicţie. Când un om stinge viaţa altui semen ispăşirea este condiţia preliminară a iertării. În dragoste şi dreptate, ispăşirea şi iertarea slujesc aceluiaş scop: viaţa fără ură. Acesta este ţelul nostru, nu pot concepe altceva.

– Arthur Hertzberg:

Karl a ales să facă răul atunci când era sigur că ucigaşii cu care a ales să se asocieze păreau să aibă succes. El voia să profite de pe urma regimului nazist victorios. Talmudul pune întrebarea: cum poţi şti că sângele tău este mai preţios atunci când comiţi o crimă ca să-ţi salvezi pielea?

Fiecare moare pentru păcatele sale.

Nu pot să fac pace cu germanii din generaţia mea şi colaboratorii din ţările satelit, pentru că cei contemporani cu mine ar fi putut refuza înregimentarea în nazism, dar majoritatea l-au slăvit pe Hitler până în ziua înfrângerii şi morţii lui.

Theodore M. Hesburgh:

Întregul meu instinct este să iert. Probabil aceasta se datorează faptului că sunt preot catolic. Într-un sens, sunt în slujba iertării. Stau în confesional ore întregi şi iert pe oricine vine, mărturiseşte şi îi pare rău. Mă gândesc la Dumnezeu ca la Marele Iertător al umanităţii. Cea mai măreaţă istorisire al lui Isus este aceea a fiului risipitor. Putem cel puţin aspira la a fi la fel de iertători precum este Dumnezeu cu noi?

Bineînţeles, păcatul a fost monumental. Totuşi a fost finit pe când mila lui Dumnezeu este infinită.

Dacă mi s-ar cere să iert, de către oricine, pentru orice lucru, voi ierta pentru că Dumnezeu ar ierta.

Abraham Joshua Heschel:

Nimeni nu poate ierta crimele comise împotriva altor oameni.

Conform tradiţiei iudaice, însuşi Dumnezeu poate ierta doar păcatele comise împotriva Sa, nu şi cele comise împotriva oamenilor.

Susannah Heschel:

În iudaism, unde iertarea cere atât ispăşire cât şi restituire, există două păcate care nu pot fi iertate vreodată: crima şi distrugerea reputaţiei unei persoane. În aceste două situaţii, ispăşirea este posibilă dar nu şi iertarea. O persoană ucisă, nu poate ierta pe criminal şi o reputaţie bună nu poate fi niciodată restaurată.

Mulţi dintre cei care au creat Cel de al Treilea Reich au rămas în poziţii de putere după încetarea războiului prin simpla negare a implicării lor în nazism, iar negarea lor a fost acceptată de comunitatea care a conspirat împreună cu ei la acoperire şi trecerea cu vederea, în loc să se pocăiască.

Sângele inocenţilor strigă pentru totdeauna. Dacă acest strigăt ar înceta, umanitatea ar înceta să existe. Naziştii trebuie să audă strigătele sângelui evreiesc vărsat şi astfel să-şi păstreze însăşi umanitatea lor.

Jose Hobday:

Oridecâte ori îţi aduci aminte de o răutate, ţi se cere să o ierţi. Orice amintire cere iertare şi tu eşti în puterea acestui act până vei fi eliberat.

Iertarea este a inimii. L-aş fi iertat atât pentru pacea mea proprie cât şi pentru pacea lui Karl.

Cristopher Hollis:

Nu poate fi iertare până când nu există pocăinţă. Ni se spune să fin zăbavnici la condamnarea altora. „Nu judeca, ca să nu fii judecat.” Este de datoria noastră să reflectăm asupra micimii înţelegerii noastre şi atunci când înţelegem un caz pe deplin, să realizăm cât de mult s-ar mai fi putut spune despre acele acţiuni şi cât de mult din blamarea iniţială ne aparţine nouă.

Este adevărat că penitenţa implică dorinţa de a face reparaţie/restituire persoanei nedreptăţite.

Legea morală absolută a fost pronunţată de Christos la momentul răstignirii atunci când s-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Săi.

Iertarea nu are nimic de a face cu refuzul de a pedepsi.

Cardinalul Franz Koenig:

Cu toate că un individ nu este în stare a ierta ceea ce a fost făcut altora, pentru că nu este competent să facă aceasta, rămâne întrebarea dacă cineva poate ierta. Pentru creştini răspunsul se găseşte în Evanghelii. Întrebarea dacă există o limită a iertării a fost elucidată de Christos în sensul inexistenţei.

Harold S. Kushner:

A fi iertat este un miracol. Aceasta decurge de la Dumnezeu atunci când El alege să o facă şi nu când noi o aranjăm.

Iertarea lui Dumnezeu este ceva ce se întâmplă în interiorul nostru, eliberându-ne de rusinea trecutului astfel ca să fim oameni diferiţi, alegând şi acţionând diferit în viitor.

Dacă soldatul nazist ar fi vrut să moară simţindu-se iertat ar fi trebuit să-şi spună: Ceea ce am făcut este nespus de rău şi mi-e ruşine de mine căci am făcut-o. Lepăd acea parte din mine care a putut face aşa lucruri. Nu vreau să fiu o persoană care ar face astfel de lucruri. Încă sunt în viaţă, dar nazistul care a ucis acel copil este mort. El nu mai trăieşte în mine, mă dezic de el. Iar dacă Dumnezeu ar fi ales să-i dea miracolul iertării, acesta ar fi simţit că ar fi extirpat nazistul din el la fel cum trupul nostru dejectează un obiect străin şi ar fi murit ca şi o persoană diferită de aceea care fusese când a trăit.

Iertarea nu o facem pentru o altă persoană, iertarea se întâmplă înlăuntrul nostru. Ea reprezintă renunţarea la un sentiment de întristare şi la un rol de victimă.

Lawrence L. Lnager:

Testul real al integrităţii spirituale a SS-istului a venit la momentul când i s-a ordonat să împuşte. În acea clipită el era încă un om moral liber (presupunând că nu a luat parte la late crime înainte de aceasta). Prin faptul că a consimţit să împuşte în loc de a se supune unei mai mari autorităţi (cea morală) şi să refuze ordinul, acesta a ratat testul şi s-a despărţit permanent de posibilitatea iertării.

Adevărata întrebare nu este dacă Wiesenthal ar fi trebuit să-l ierte, ci de ce Karl, ca şi tânăr, s-a înregimentat cu entuziasm, împotriva dorinţei tatălui său, în activităţile Tineretului Hitlerist, de ce s-a voluntariat în SS, de ce a urmat o carieră în acea ligă de ucigaşi fără a protesta, inclusiv episodul povestit pe patul de moarte? Mai important decât toate, de ce a trebuit să aştepte până când a fost în pragul morţii pentru a simţi nevoia de pocăinţă şi iertare?

Primo Levi:

Stă în natura crimei de a crea situaţii de conflict moral, drumuri înfundate din care doar compromisul şi târguirea sunt condiţiile de ieşire, condiţii care pricinuiesc alte răni justiţiei şi persoanei.

Comiterea unei violenţe sau ofense devine in act ireparabil. Este probabil că opinia publică va cere o sancţiune, o pedeapsă, un preţ pentru durere. Este posibil ca preţul să fie folositor în măsura în care repară sau descurajează o nouă ofensă, dar ofensa iniţială rămâne iar „preţul” este întotdeauna (chiar dacă este „just”) o nouă ofensă şi o sursă de durere. (Dostoievsky ar spune că această durere inclusă în preţ are efect cathartic şi vindecător.)

Deborah E. Lipstadt:

Pocăinţă – derivat din cuvântul ebraic teshuvah, a înapoia/restitui/întoarce, este procesul iudaic de a zice celor pe care i-am nedreptăţit: îmi pare rău. Este mai mult decât pocăinţă, dar este conceput să repare relaţiile atât cu Dumnezeu cât şi cu cei din jurul nostru. Iudaismul are credinţa că Dumnezeu doreşte dincolo de pocăinţa persoanei ca oamenii să se întoarcă. Făcută în mod adecvat, teshuvah poate rezulta în întoarcerea păcătosului la o relaţie reparată atât cu Dumnezeu cât şi cu semenii săi, precum şi Dumnezeu se întoarce la păcătos.

Cei care au făcut răul şi care au trecut prin teshuvah în mod adecvat ating un nivel nou al înţelegerii, unul interior (interiorizat). Ei ştiu/cunosc adevărata deosebire dintre rău şi bine. Această capacitate unică de a cunoaşte deosebirea dintre bine şi rău este ceea ce face această teshuvah transformaţională.

Iudaismul crede că numai prin interacţia umană dintre cele două părţi victima poate fi cel mai bine vindecată iar ofensatorul cel mai profund schimbat. Pacea cu Dumnezeu vine după aceea. Persoana trebuie să-şi mărturisească verbal păcatul, să exprime ruşine şi regret pentru fapta comisă şi să promită ca niciodată să nu mai acţioneze în felul acela. Pocăinţa deplină se realizază atunci când ofensatorul se află iarăşi în situaţia în care a produs ofensa, are iarăşi potenţialul de a o produce, totuşi el alege să nu mai repete fapta.

Ispăşirea vine numai după ce persoana îşi poartă consecinţele faptelor sale.

Iudaismul este fondat pe noţiunea că acţiunile umane au consecinţe, cele bune rezultă în binecuvântare, cele rele în pedeapsă. David a fost pedepsit pentru crima lui. Abia după aceea relaţia sa cu Dumnezeu s-a întors la locul ei.

– Franklin H. Littell:

Problema este aceea a vinovăţiei. Creştinii cred că, în cele din urmă, numai intervenţia divină poate elibera sufletul de vinovăţie. De asemenea ei cred că Dumnezeu iubeşte pe cei cu inima zdrobită şi plină de regrete. Nici o persoană sau naţiune nu se va întoarce de la căile ei rele spre Domnul dumnezeu în absenţa unui sentiment puternic al realităţii păcatului şi vinovăţiei.

Pentru a traduce vinovăţia morală şi religioasă în vinovăţie civilă şi juridică este nevoie de timpul parcurgerii unor stadii. Mai întâi trebuie realizat faptul că unele nelegiuiri nu sunt accidentale, nu sunt ca şi calamităţile naturale (cutremur etc.), este un rău şi cineva l-a făcut. Apoi trebuie timp până când comunitatea realizează că dacă o persoană a făptuit răul acea persoană poate fi pedepsită. Apoi se scurge un timp până când crima/ofensa este definită şi pedeapsa este decretată. În cele din urmă, trece timp până când legile scrise sunt şi implementate.

Datorită faptului că ofensele nu sunt rezolvate în cadrul social al creştinismului, cei din afara creştinismului au dezvoltat un cinism iar ateismul a fost fortificat.

Nici o faptă rea nu poate fi inhibată sau pedepsită până când nu există convingerea fermă că a face acea faptă este păcat.

– Erich H. Loewy:

Ce putem învăţa din toate acestea? Cred că raţionalitatea fără compasiune şi compasiunea fără raţionalitate sunt amândouă ineficiente în cazul abordării problemelor etice.

– Herbert Marcuse:

Cred că iertarea uşoară (superficială) a unor astfel de crime perpetuează însuşi răul pe care doreşte să-l aline.

– Martin E. Marty:

Dietrich Bonhoeffer ne spune că atunci când Christos cheamă un om la El, îl cheamă să moară.

Există o libertate ce nu poate fi luată: libertatea de a alege atitudinea personală în faţa oricărei circumstanţe.

E plină lumea de oameni care afirmă că lor le place să păcătuiască, lui Dumnezeu îi place să ierte, astfel lumea este constituită într-un mod admirabil. NU. Nimic nu ar trebui să se întâmple ca ucigaşii şi învrăjbitorii să scape din prinsoare prin asigurarea lor că harul este întotdeauna gata şi la dispoziţie. Tăcerea lui Wiesenthal din salonul spitalului a fost o strajă împotriva ieftinirii harului.

Crimele împotriva umanităţii ar fi luate mai puţin în serios dacă persoane individuale ar începe să ierte în numele celor victimizaţi.

Theodor Adorno şi Alexandru Soljeniţân ne reamintesc că a uita să spunem istoria este a depriva pe cei suferinzi din trecut de semnificaţia actului lor.

Atât harul ieftin cât şi lipsa harului produc totalitarism. Dacă e să fie har, acesta trebuie să fie mediat prin oameni. Noi trebuie să vedem potenţial chiar şi în viaţa celor mai răi oameni, trebuie să veghem să nu construim baraje în calea curgerii harului.

A ierta şi a fi iertat sunt experienţe care îmi permit să fiu liber pentru a începe o nouă zi.

Cynthia Ozick:

Nu există idoli inocenţi. Orice idol suprimă mila umană. Pentru aceasta idolul este creat.

Cine este milostiv faţă de cel crud şi sadic va sfârşi în a fi indiferent faţă de inocent. Iertarea poate brutaliza.

Numim „răsplată” acel act de aducere a răului în faţa justiţiei publice, nu prin repetarea răului, nici prin imitarea lui, nici prin iniţierea unui nou rău, ci prin asigurarea că nu se trece cu vederea peste vechiul rău; niciodată, nici măcar să nu lăsăm această impresie.

Este nevoie de justiţie/dreptate publică! A ignora răul, a trece pe lângă el înseamnă complicitate. În acelaşi mod, după ce au trecut câteva decade şi răul a intrat în istorie, să îl ignorăm, să trecem pe lângă el, să uităm devine iarăşi complicitate. Permiţând răului să se strecoare în amnezia colectivă a generaţiei sale, ori a generaţiei următoare, este echivalent cu încuviinţarea răului.

Iertarea ieftină este cruzime. Uită victima, neagă victimei dreptul la propria ei viaţă. Aşterne o ceaţă peste suferinţă şi moarte. Îneacă trecutul, dezvoltă sensibilitate pentru ucigaş plătind preţul insensibilităţii faţă de victimă.

SS-istul este un om cu conştiinţă. Condamnăm pe omul inteligent şi cu conştiinţă pentru că există o deosebire, întrucât, la miez nu era sălbatic, dar şi-a îngăduit să devină sălbatic, el nu a opus rezistenţă. Nu este problema că nu ar fi avut conştiinţă, ci că a avut-o şi a adormit-o. Nu i-a lipsit sensibilitatea, ci el a învârtoşat-o. Nu i-a lipsit umanitatea, ci a ucis-o.

Omul inteligent cu conştiinţă de asemenea azvârle cu lopata copiii în cuptor şi nu contează că nu o face cu entuziasm. Conştiinţa, educaţia, comprehensiunea, nimic nu-l opresc. El continuă să arunce cu lopata. El ştie ce este nelegiuirea. Dar acum el a aruncat de atâta vreme încât ştie ce este (idolul) Moloch, el este un intim al lui Moloch. El este un om sensibil moral şi el azvârle cu lopata copiii să potolească lăcomia pântecelui de fier al idolului.

John T. Pawlikowski:

Trebuie să pricepem deosebirea dintre iertare şi reconciliere.

Forma publică de iertare este reconcilierea.

Reconcilierea necesită câteva stadii: pocăinţa, regretul, acceptarea responsabilităţii, vindecarea şi în cele din urmă reuniunea.

Unii oameni pur şi simplu au ales ca Dumnezeu să dispară din vieţile lor.

Comuniştii din Cambodia nu numai că au ucis mase de oameni, ei au distrus toate instituţiile, inclusiv familia, religia şi educaţia. (Oare nu s-a întâmplat şi la noi la fel?)

În ultimă instanţă, noi toţi trebuie să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru faptele noastre şi noi suntem condamnaţi a ne trăi viaţa cu noi înşine.

Terence Prittie:

A ierta pe acel SS-ist ar fi însemnat, prin deducţie, să iertăm pe orice alt SS-ist care a ucis atunci când este pe patul de moarte.

SS-istul ar fi trebuit să-i ceară iertare lui Dumnezeu şi nu omului. El a păcătuit împotriva principiilor umanităţii mult mai grav decât împotriva unui pumn de oameni condamnaţi. Aceasta era o chestiune între el şi Creatorul său, nu una între el şi un evreu solitar luat la întâmplare dintr-o companie de lucru şi care a trebuit să-i asculte confesiunea sa.

– Joshua Rubenstein:

Cazurile de mărturisire voluntară şi din adâncul inimii sunt extrem de rare. Toţi ceilalţi îşi duc viaţa în continuare, în confort, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Naziştii nu au fost brute fără simţiri. Ei erau buni faţă de mamele lor, generoşi faţă de copii lor, ibitori faţă de soţiile lor. Ei au pretins că necesitatea istorică le-a cerut să omoare milioane de oameni. Scamatoria consta doar în a rămâne fiinţe umane, decente aşa cum Himmler explica plin de mândrie „bobocilor” săi.

Nimeni nu i-a forţat să intre in SS. Alţi germani cu un fundal asemănător, în presiuni similare sociale, s-au înregimentat în grupul clandestin anti-nazist „Trandafirul Alb” sau au refuzat serviciul militar. Aceştia toţi au fost executaţi.

Au fost germani care şi-au asumat riscuri reale pentru a apăra pe cei persecutaţi.

Doar mărturisirea şi regretul nu sunt suficiente pentru garantarea iertării. Pentru Simon, acordarea iertării, ar fi însemnat un gest de trădare a suferinţelor lui şi ale familiei sale şi a întregii suferinţe din jurul său.

Sidney Shachnow:

Războiul (aş zice eu: circumstanţele dificile) doar amplifică şi exagerează binele sau răul pe care îl purtăm în sânul nostru.

Karl a dovedit a fi uman prin încercarea sa disperată de a salva umanitatea sa prin mărturisire.

Karl a reuşit în viaţă să biruiască vocea din interior care îi spunea că o persoană nu poate ucide oameni inocenţi. El şi-a permis să fie schimbat într-o bestie respingătoare care a înfăptuit ce este de neiertat. El a renunţat la viaţa sa morală, la sufletul lui, în favoarea conducătorului şi statului său. El a creut ce i se spunea că victimele sunt mai prejos decât animalele şi că el era o fiinţă superioară care era obligată să tortureze şi să-i anihileze. Ceea ce el a făcut a fost negarea ultimă şi ireversibilă a umanităţii sale.

Acum el cere readmiterea în rasa umană. Dar apelul lui este adresat unei părţi greşite. Cei care ar fi putut să-i acorde iertarea nu mai erau acolo, el i-a ucis.

Simion Wiesenthal nu avea dreptul moral de a-i acorda iertarea, apoi, acest sălbatic nu o merita. El a păşit dincolo de hotarul unde iertarea era posibilă. SS-istul trebuia să-şi ducă al lui caz înaintea lui Dumnezeu.

Dorothee Soelle:

Cuvântul teshuvah înseamnă în tradiţia iudaică eliberare, schimbarea căilor omului, un nou început.

Albert Speer:

Îndurerat de o suferinţă de nedescris, îngrozit de chinurile a milioane de fiinţe umane, mi-am recunoscut responsabilitatea pentru aceste crime în faţa Tribunalului de la Nuremberg. Cu verdictul de vinovat, curtea mi-a pedepsit doare vina mea legală. Dincolo de aceasta rămâne implicarea morală. Chiar după douăzeci de ani de închisoare în Spandau, nu pot niciodată să mă iert pentru susţinerea iresponsabilă şi fără scrupule a acestui regim care a dus la îndeplinire în mod sistematic ucidrea evreilor şi a altor grupuri de oameni. Vina mea morală nu este sub incidenţa statutului limitărilor, nu poate fi ştearsă în întreaga mea viaţă. Simon Wiesenthal, să fi iertat tu chiar şi atunci când eu însumi nu mă pot ierta?

Manes Sperber:

Când uităm răul, chestiunea iertării devine de prisos.

Fără mărturisire şi pocăinţă sinceră uitarea acestor rele nu este decât continuarea crimelor. Aşa că, nu oferi iertarea înainte de a te asigura că partea ofensatoare îşi va aminti mereu vina.

Dacă acel tânăr ar fi trăit şi ar fi rămas consecvent convingerilor sale din salon care îl torturau în ultimile ore ale vieţii lui şi dacă probabil l-ar fi transfigurat, dacă ar mai fi printre noi, l-ar mai fi condamnat Wiesenthal? Nu cred. Şi eu simt de asemenea că nu l-aş mai condamna pe acel SS-ist astăzi.

Să nu refuzăm iertarea oricărui om căruia vinovăţia devine sursa irepresabilă a unei conştiinţe torturate. Nu poate fi un contra argument împotriva iertării în acest caz, sau împotriva reconcilierii bazate pe milă.

Andre Stein:

Sunt tulburat cu privire la usurătatea cu care mulţi doresc să ierte ucigaşii de copii, torţionarii, violatorii transferând vina asupra unei ideologii şi propagande criminale şi , ca în cazul lui Karl, pe seama tinereţii lui vulnerabile.

Cei care aruncă cu piatra in Simon arată o mai mare afinitate pentru ucigaşul muribund. Să ne aducem aminte că SS-istul la 21 de ani era destul de matur pentru a face alegeri informate, în cunoştinţă de cauză.

Adevărata pocăinţă trebuie să includă empatie faţă de victimă şi faţă de cei predispuşi în a împărtăşi vulnerabilitatea acesteia.

Să fi spus „te iert” ar fi însemnat oricum o minciună.

Oare nu trebuie avertizaţi cei care contemplează faptele rele că nu vor găsi milă nici chiar pe patul de moarte dacă cedează seducerii de a ucide? Consecinţa participării în acte de genocid trebuie să includă moartea cu o conştiinţă vinovată.

Unii au târguit pentru plăcerea proprie distrugerea de vieţi omeneşti.

Nechama Tec:

Mai întâi, ca şi fiinţe umane, trebuie să anticipăm consecinţele acţiunilor noastre şi să ne asumăm responsabilitatea deplină pentru ele. Apoi, mai important, nu am dreptul de a ierta crimele comise împotriva altora. Numai cei care au fost afectaţi, în cazul nostru, evreii ucişi, au dreptul de a ierta, nu eu.

Dar care era situaţia cu privire la mântuirea acestui SS-ist? Ar fi fost confesiunea aceasta faţă de un evreu anonim, străin de contextul crimei lui, mai eficientă decât un regret autentic, din inimă exprimat înaintea Dumnezeului lui?

Joseph Telushkin:

Moses Maimonides ne învaţă că putem cunoaşte adevărul despre pocăinţa unei persoane doar dacă penitentul se întâlneşte cu aceeaşi situaţie în care a păcătuit şi acum se înfrânează de la păcat. Dar este evident că această oportunitate nu putea fi la îndemâna tânărului acesta.

Bineînţeles că majoritatea răului comis de oameni trebuie iertat, dacă pocăinţa răufăcătorului este sinceră şi dacă acesta depune un efort real de a repara răul comis.

Desmond Tutu:

Iertarea nu este uşoară şi nici ieftină. Este un lucru foarte costisitor ceea ce îi face pe cei care sunt gata să ierte şi mai extraordinari.

Iertarea nu este u chestiune nebuloasă. Este politică practică. Fără iertare nu există viitor.

Arthur Waskow:

Nu există vreo cale de reparare a pierderii cauzate celor ucişi. Nu există vrea cale de reparare a sfâşierilor şi lacrimilor din cadrul realţiilor care i-au lăsat pe evrei în zbuciumul de a mai putea să se încreadă, să facă pace, să se realţioneze, să se guverneze cu noua poziţie pe care oa au în lume. În termeni spirituali, nu există o cale de reparare a simţământului că Dumnezeu i-a părăsit, că S-a ascuns.

Am învăţat din aceasta ce poate face mass media din copilul unor părinţi iubitori şi blânzi.

Harry Wu:

În China, nu a existat o înţelegere că ceea ce au făcut comuniştii poporului lor ar fi fost în vreun fel greşit moral. Oamenii nu aveau nici o consideraţie faţă de bunăstarea individului. Nu exista nici o valoarea a vieţii umane, simplu, deoarece liderii ţării nu puneau nici un preţ pe viaţa umană. Pentru a supravieţui în China acestor vremuri, persoana trebuie să renunţe la conştiinţa proprie şi la umanitatea sa. Societatea fondată de comunişti a fost concepută să stoarcă din persoană orice urmă de umanitate.

I-aş fi spus nazistului: Înţeleg de ce ai fost parte dintr-o societate oribilă şi vicioasă. Eşti responabil pentru faptele tale precum fiecare din această societate împarte această responsabilitate împreună cu tine.

Cartea ne învaţă faptul că noţiunile etice posedate nu ajung întotdeauna şi la inimă, nu ne dau şi o inimă înţeleaptă. Aceasta se dobândeşte de cele mai multe ori în urma smeririi noastre înaintea lui Dumnezeu, dătătorul principiilor morale şi a recunoasterii că o astfel de înţelepciune ne este străină nouă şi ne este dăruită. Cine are urechi de auzit să audă, cine are inimă de priceput să priceapă şi să înţeleagă. Există o vreme când iertarea ofensatorului mai este posibilă, vine vremea când cei nedreptăţiţi vor muri şi atunci iertarea acestora nu va mai fi la îndemână pe patul morţii. Creştinii şi societatea română trebuie să nu rateze această oportunitate.

Există o vinovăţie pe care trebuie să o recunoaştem, să o definim şi să căutăm măsuri de pedepsire, disciplinare, pentru ca răul să nu se perpetueze în viitor şi societatea şi biserica să nu îşi piardă umanitatea, să nu devină o asociere de brute.

Moştenirea hidoasă lăsată de comunism în urmă va avea ca efect dez-umanizarea societăţii daca nu abordăm şi rezolvăm la timp problema vinovăţiei ofenselor regimului comunist. Dacă biserica nu va rezolva această problemă ea va deveni, cel mai probabil, o asociere de brute făţarnice.

Ar fi bine ca fiecare om dintr-un fost regim totalitar să citească această carte pentru a avea măcar o rază de înţelegere a problemei şi gravităţii ei. Cartea cea mai preţioasă este însă Biblia care conţine standardele morale ale lui Dumnezeu pentru umanitate.

Anunțuri

Responses

  1. Multumesc pentru postarea de azi. Nu a fost putin de scris nici usor. Abia acum, Daniel, incep sa inteleg dimensiunea mai larga a ordinii morale a lui Dumnezeu. Punctul de referinta la regimul nazist cred ca este vital, deoarece nu ne mai comparam cu noi insine ci putem sa observam pe un caz clasic tiparele de comportamente si de pocainta/iertare. Pentru ca mai apoi sa putem aplica la cazul nostru comunist.

    E bine ca inchei cu indemnul de a citi Biblia, dar uite ca Biblia ne zice ca Iuda a murit la cateva ore dupa delatiune. Ce faci daca Iuda ramane in viata? Aici e problema poporului nostru. De unde te inspiri in abordarea problemei? Excelent deci trimiterea la modelul altor natiuni care s-au confruntat cu astfel de probleme. Nici postarile lui „Square Man” nu sunt la intamplare. Toata stima!

  2. Problema cea mai trista si ciudata este ca la noi lipseste si omul si pocainta.
    Nu stiu daca trebuie sa fii foarte evreu ca sa-ti dai seama ca unii isi ascund faptele pana in ultima clipa.
    Unii regreta pe patul de moarte faptele savarsite si nu capata iertare, altii nici macar n-o cauta si au si capatat-o.
    Trebuie sa recunoastem ca s-au pierdut reperele si ca putini sunt gata sa le regasesca si sa le aplice.
    Avem un soi de cancer de constiinta care a subrezit la maxim capacitatea noastra de a mai lua hotarari bazate pe voia lui Dumnezeu.
    Incep sa cred ca nu prea mai sunt sanse de vindecare, atat timp cat delirul religios pare o chestie mai acceptata social decat luciditatea.

  3. Draga Vlad L.
    Imi place foarte mult cum pui problema ” delirul religios pare o chestie mai acceptata social decat luciditatea”. Nu din dorinta de-a simplifica dar cred ca aici este una dintre marele probleme, prezenta „delirului” si lipsa luciditati.

  4. „orice arma faurita impotriva ta va fi fara putere;si pe orice limba care se va ridica la judecata impotriva ta,o voi osandi.
    Aceasta este mostenirea robilor Domnului,asa este mantuirea care le vine de la MINE”zice Domnul.

  5. Pretutindeni misuna cei rai ,cind domneste ticolasia printre fiii oamenilor.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: