Ce să fac, trebuia să plec și rănile nu se mai vindecau. Dacă în primul an am plecat de la București spre Hamburg zdrobit și cu inima friptă, acum mă duceam cu picioarele fripte și tot trebuia să mă duc. Dacă în primul an am avut călăuză pe fr. Fleischer, în al doilea an a trebuit să fiu eu călăuza la două fete care mergeau cu mine. Era cumnata mea Jette Hehn și logodnica cumnatului meu Otto Hehn, care se întorcea acasă și care lua cu dânsa pe viitoarea cumnată.

Eu eram cu picioarele fripte și mă mișcam greu, însă cumnata mea, drăgălașa Jette, nu avea nimic, ci gusta voiajul cu o deosebită [plăcere] și sorbea din fiecare priveliște viața și sănătatea. Nu am văzut om pe lume ca ființa asta, pe care îți era mai mare plăcerea s-o vezi câtă satisfacție îi făcea voiajul. În schimb logodnica lui Otto, sora Kathe Wüst suferea acum îngrozitor de rău de voiaj, ca un fel de rău de mare. Dureri de stomac, vărsături etc. Bău biata fată o sticluță cu rom – eu noaptea mă dădui jos, așa cum eram, într-o stație în Ungaria și cumpărai niște șnaps. Îl bău și pe acela, zadarnic.

Curios este că ajunsă la Bpesta se restabili complet. Aci ne despărțirăm și eu plecai mai departe la Hamburg.

În anul al doilea mi-a fost studiul mai ușor, făuream însă planul cum să aduc soția lângă mine. Mă muncea zi și noapte. Fr. Drewes, un cizmar, îmi dete curaj și nu mă lăsă fără promisiuni că va interveni el să facă ca să fie ca soră de caritate într-un sanatoriu, căci încercările mele la surorile noastre de caritate nu reușiseră. În fine, soția mea se hotărâ să plece singură la drum, să vie mai întâti la Dörgenhausen, unde locuia logodnica lui Otto, să stea acolo și apoi să o aduc la Hmburg. Ar fi și aaci multe mici amănunte de scris însă nu toate le găsesc ca imperioase.

Prin familia fratelui Drews am putut obține ca soția mea să devină soră de caritate într-un sanatoriu din Ependorf, lângă Hamburg.

Primul an de studiu am dus-o greu de tot până ce m-am obișnuit cu toate, cu hrana atât fizică cât și spirituală.  Al doilea an deveni mai ușor.  Făcusem vacanța la București și acum doream cât mai grabnic să mă reîntorc.

Un amănunt de mică importanță, totuși curios, trebuie să-l descriu.  Neavând de lucru mă dusei la cumnata mea Carolina ca să-i ajut la bulion. Întorsesem o masă cu picioarele în sus ș ilegarăm o față de masă de câteși patru colțuri de picioarele mesei.  Fără să fi legat bine colțurile mesei începui să pun din cazan bulion în fața de masă.  De greutate însă, se desfăcu un colț și până să iau seama se vărsă bulionul fierbinte peste  picioarele mele, eu sării în sus de durere și nimerii în cazanul cu apă rece unde se spălau sticlele pentru bulion.  Aci mă răcorii însă ieșit de acolo se făcură două bășici enorme pe ambele picioare.

Ajuns la București, în câteva cuvinte le spusei într-o ședință ce am făcut la Congres și că sunt decis să fac pasul de a lucra pentru Domnul însă ar trebui, gândesc, și o pregătire la Seminar.

Părerile erau împărțite.  Fr. Strobel, care până atunci mi-a fost un stâlp ca sprijin unui pom fraged, începe să mă părăsească.  Fr. W. Schuller îi ia locul și se înțepenește lângă mine și leagă de mine și el o funie zdravănă de dragoste.  El mă susține și spune ca să încercăm să scriem la Hamburg.  Fr. Weigel se oferă și el să mă susție.  Fr. J. Hehn se oferă să îngrijească de soția mea.  Fr. Hammerschmidt spune „găsesc că aceasta este răspuns la rugăciunile noastre”.  Fr. Schwegler bătrânul și el spuse categoric că el este de părere să fiu trimis.  Fr. Strobel însă spune că el e de părere să încep lucrul Domnului și fără să mă duc la Hamburg.

Se făcură interveniri la Onken, Rawley și la Seminarul din Hamburg, însă de la Hamburg a venit răspuns că nu mai sunt locuri, ca fiind prea târziu, și să intervenim la anul viitor.

Un amănunt important este și ăsta: soția mea, care abea se căsătorise, nu se opuse defel la plecare și mă îndemna chiar spunându-mi că voi veni în fiecare vacanță, timpul trece curând.  Voia să se resemneze și să ia cu dânsa toate lipsurile numai să vadă odată că lucrul Domnului între români, pentru care mă rugam zilnic, să se înfăptuiască.

Contrar lucru era cu mine, eu care făgăduisem, eu care plânsesem, eu care doream să văd lucrul Domnului înfăptuit, nu voiam să plec – îmi era așa de greu, ca și când m-ar fi dus la ghilotină.  Însă nu o spuneam nimănui, nici soției mele, nici domnului în rugăciune, însă în adâncul inimii se petrecea o luptă grozavă între cuvântul dat, pe care pentru nimic în lume nu voiam să-l iau înapoi și între groaza ce mă apucase de a merge la Seminar.

Așteptam ziua plecării care aș fi dorit să nu mai vie niciodată.  De ce această stare sufletească, nu mi-o pot explica nici astăzi.

În octombrie anul 1909 soția mea dă naștere primului ei fiu, Claudiu.  După puțin timp copilul se îmbolnăvește de o exemă care îl chinue multă vreme.  Pe lângă lupta ce se petrecea în sufletul meu veni și boala copilului, care mă puse să alerg încât am consultat 9 medici.  Nopți nedormite și zbuciumul ăsta sufletesc mă zdrobește complet.  Soția ajunsese un schelet iar eu o umbră.

Ziua plecării se apropie, eram în anul 1910, copilul îngrijit de dr. Cugler cu metoda lui, gata să scape cu desăvârșire, când copilul fiind în a unsprezecea lună îi vin dinții, capătă dizenterie și moare.  Se putea o mai strașnică lovitură?  Socrul și soacra mea plecaseră la Bușteni iar eu cu soția și mama mea și cumnatul meu Otto conduceam rămășițele scumpului, neuitatului meu fiu la locul de veci.

Fr. Fleischer, care venise ca student de la Hamburg și își făcea vacanța la București, ținu cuvântul la mormânt.  Nu știu ce a zis, atât știu că eram așa de amărât încât nu am putut vărsa o lacrimă.  Marți a murit, miercuri l-am îngropat și sâmbătă am plecat la Hamburg.

Mă despărțeam acum de mama, care i se rupea inima după mine, mă despărții de copil pentru a nu-l mai vedea niciodată, mă despărțeam de soția cu care abea începusem să trăiesc, mă despărțeam de casa pe care am început-o, mă despărțeam de frații și surorile cu care mă obișnuisem, dă despărțeam de drogherie, mă despărțeam, în fine, de țara în care mă născusem.  Și pentru ce toate acestea? Pentru un ideal care cu cât se făurea și se apropia, cu atât mi se părea că orizontul se întunecă.

În starea asta mă duceam să fac studii într-o limbă străină, într-o țară străină.  Cine poate descrie câte a suferit sufletul meu?  Dar din suferințele și luptele acestea se făurea lucrul Domnului.  El mă aruncase în tigaie și pe foc ca să lămurească aurul.

Plecai deci cu colegul meu J. Fleischer la Seminar.  El îmi deveni acum un sprijin.  Dacă fr. Strobel mă părăsise, dacă fr. Schuller nu mă putea sprijini, fiind departe, se alătură de mine fr. Felischer, care mă sprijinea.

Ar fi să scriu multe amănunte mici, însă le las la o parte, țin să spun că familia Rinner, Geizebee, Felischer și … m-au primit în casele lor cu multă plăcere, că le voi fi pururea recunoscător pentru iubirea lor frățească, nu voi uita nici familia Drecves și Matias în special.

În anul 1908 se ținea la Berlin Congresul Baptist European, Comunitatea Germană trebuia să trimită unul, cel mult doi delegați cari să reprezinte Comunitatea și să prezinte interesele Comunităței.

În consiliu se propune ca să fie trimis fr. J. Hammerschmidt, în calitate de predicator era cel mai indicat.

Fr. W. Schuller însă propune să fie trimis fr. Const. Adorian, nu fiindcă îmi este cumnat, zice el, însă pentru că cred că el ar putea obține ceva pentru români, ar fi pentru aceia ceva nou și ar fi bine să putem obține un ajutor pentru români. Fr. F. W. Schuller, un mare idealist, venise în țară cu multe planuri și lucra cu gândul și cu condeiul zi și noapte ca pentru izbânda lor. Când făcea câte un gest eroic, când lovea, când certa, când mângâia. O neliniște îl muncea, nu-i plăceau unele lucruri în Comunitate, căuta din răsputeri să aducă o reformă și dacă se poate radicală și imediată. După câteva atacuri se dete învins și voia să se retragă. Altă dată se hotărâ să lase lucrurile să meargă cum or merge. Iarăși, împins de simțul datoriei năvălea însă iar se înapoia și se mângâia citind și plângând.

Comunitatea se hotărâ în fine, după o oarecare ezitare, să fiu trimis eu ca delegat iar cumnatul meu Otto să meargă pe spesele lui, neoficial.

Fr. Schuller îmi pregăti un discurs pe care mă căznii să-l învăț pe dinafară, însă nu-l putui învăța până la sfârșit, însă ideea ce se făurea în discurs îmi stătea țapăn în minte.

La Berlin ajunși, ne așteptă în gară predicatorul… și o soră cu numele… care au rămas cam surprinși, crezând că din România vor veni doi veterani, însă veneau doi boboci.

Predicatorul, amăgit în așteptările lui, plecă curând. Sora ne duse acasă și ne primi și ne servi cum putea mai bine.

S-a făcut mult alaiu de venirea noastră prin familie, mai cu seamă că cumnatul meu Otto pusese ochii pe o fată în sala Congresului, care mai târziu i-a devenit soție.

Congresul a fost interesant pentru motivul că erau toate națiunile europene reprezentate, englezi erau foarte mulți. În prima duminică an fost la adunarea din Gubmerstrasse unde am fost prezentați. Am vorbit cu atâta ardoare că plângeam cu hohot și îi rugam să ne vie în ajutor că aducem Evanghelia poporului român care șade în mare întuneric.

La Congres, când fui invitat să vorbesc, prezida fr. Liebig ședința, care mă face atent că am voie să vorbesc două minute.

Un amănunt îl uitai, trebuia trecut înaintea acestuia, adică la anul 1907 la 21 mai avui căsătoria mea cu Luisa hehn. Trebuie să amintesc aci că frații tineri și surorile și-au dat cea mai mare osteneală să împodobească sala adunării cu flori și verdeață, cu ghirlande etc. Un verset mare din flori era agățat în față iar scaunele pe care am șezut eu cu mireasa mea au fost îmbrăcate în flori, ce-am cunoscut noi, am avut cel mai frumos împodobită sala dintre toate nunțile câte au avut loc. Eu drept spunând, nu aveam dispoziție și chef de nimic, eram trist și nu știu de ce. Nu vreau să descriu tot mersul nunții căci m-aș lăți prea mult cu descrierea mea.

Plecat la Congres eram deci căsătorit de aproape un an. La Congres am amintit mai sus îmi dete două minute timp să vorbesc și în acelaș timp fratele englez Rushbrooke traducea.

Văzându-mă încolțit de a nu putea ține discursul pregătit și fiind tocmai ca și când aș fi căzut în apă, din care trebuia să mă salvez, improvizai câteva crâmpeie din ce doream să le spui și mă repezii într-un foc de a le spune ce doream pe scurt. Rushbrooke mă trase de haină căci el voia să traducă ce spuneam. Eu nu mai ținui seama de nimic și vorbii înainte și terminai. Rushbrooke începu să râdă și explica el, nu știu ce spuse el în englezește, că la urmă îmi dete mâna.

În dosul meu pe scenă se afla fr. Rawley, predicator la cea mai mare comunitate din America. El dori să-mi vorbească însă nu cunoștea limba germană, astfel că chemă pe fr. Onken să-mi spună că dacă sunt dispus să încep lucrul Domnului el mă va susține. R. Onken na întrebă de fratele Hammerschmidt și de fr. Weigel. Apoi îmi dete cartea lui de vizită și Rawley pe a lui își notează numele meu și lucrul se isprăvi.

Se făcu începutul lucrului Domnului fără ca unul din noi să știe ce pregătise Domnul.

Se ținu în fine marele concert și ultima adunare de adio. Splendida și impozanta adunare de adio – ne deterăm cu toții mâna și ne strecurarăm acasă. Eu plecam cu cele mai frumoase impresii din Berlin și cu un ghiozdan plin cu referate germane și engleze, cu cocarde cu insigne și mici cadouri.

A trebui să mă duc câteva duminici, apoi am început să istorisesc la toți prietenii de noua societate pe care am descoperit-o. Am început să car prieteni și prietene însă cum mai toți nu știau limba germană nu mai veneau.

Dl. Strobel Carol, profesorul meu, mă luă în ochi și începu să-mi dea de citit, să stea de vorbă cu mine, mergeam cu el acasă, îl conduceam, el mă conducea pe mine. Tot ce el îmi spunea nu aveam cuvânt ca să-l contrazic.

În fine, devenii foarte iubit și chiar alintat, eu eram nelipsit acum din cor și orice se făcea eram și eu acolo.

Sunt și lucruri care nu-și au locul a le scrie aci și totuși am să le ating în treacăt, poate va fi de folos.

Eram adânc coonvins de mizeria păcatelor mele și începui să las din mârșăvia în care mă aflam și începui să mă rog, să plâng și să oftez. Acasă am aprins candela și m-am rugat mult pentru iertarea păcatelor mele. Pacea se strecura încet, încet în sufletul meu până într-o luni seara am primit iertarea cu desăvârșire. Străzile mi se păreau noi, aș fi sărit de gâtul oricărui trecător să-i spun de bucurie mare am.

Totuși ca să mă botez îmi venea foarte greu și a trecut un an până ce m-am decis și nici atunci nu mă botezam dacă nu mă tot îndemna Ernest Mentzel.

În anul 1903, la Paști am fost botezat cu Mentzel Ernest și alții.

Cu armata terminasem ca dispensat, obținui certificat de dispensă.

Cum în comunitate erau tineri și tinere și cum veneam laolaltă, nu se putea ca să nu se isce și îndragostiri sau cel puțin simpatii. Între noi tinerii începu rivalitate. Mentzel Ernest văzând că eu am pus ochii pe aceași fată căruia el de mult dorea să-i declare că o iubește, nu știa ce să facă văzând că fata în acelaș timp lui nu-i da atenție. De aici o serie de lucruri care nu ar fi trebuit să fie între frați.

Eu eram foarte calm și mă preocupa ideea ce s-ar putea face pentru români. O serie de încercări ale mele și ale lui Mentzel nu reușesc. El veșnic cu gândul la fata aceea era pierdut cu torul. Mentzel era un tânăr mărunțel, blond, vorbea cam peltic,foarte inteligent, citea mult și îi plăcea și muzica. De meserie poleitor, pe care o neglija plăcându-i cărțile și ocupându-se chiar de limba ebraică. Ce păcat că omul ăsta nu a fost trimis la Seminarul din Hamburg, ar fi ieșit un eminent predicator.

Cu C. Strobel, acum fratele Strobel, începurăm să discutăm despre lucrul Domnului între români și eram gata într-un timp să mă duc la misionarul Berne să lucrez cu el. Am fost, însă nu se lipea nimic de mine. Mi se părea că acolo zace altă atmosferă. Mă bucuram o clipă că aud vorbindu-se românește și cu toate astea nu mă puteam familiariza cu aceștia de fel.

Fr. Strobel nu voia să mă piarză de fel din ochi, eram acum singurul tenor pe care se bizuia că vine regulat. Dacă am lipsit odată, toată adunarea observa și a doua duminică toți mi-o spuneau. Eu care în lume nu aveam nicăieri trecere și eram nebăgat în seamă, aici toți mă înconjurau cu dragoste, mă găseam mai bine ca la mama acasă.

Fr. E. Mentzel își ia inima în dinți și cere mâna d-rei Luise Hehn care atât dânsa cât și părinții ei îl refuzară categoric.

Frații Strobel, bănuesc, nu știu sigur, candidau și ei la mâna d-rei L. Hehn, însă cel mai mic, Ed. Strobel nu cuteza căci nefiind membru în Comunitate se temea de refuz.

Fr. Carol Strobel stătea în balanță, simțind că între mine și L. Hehn este simpatie, nu știa ce să facă. Să strice dragostea a doi, să nu fie refuzat, nici el nu știa ce să facă.

El mă întrebă dacă eu am gând serios ca să o iau în căsătorie, sau e un lucru trecător? Nu știu ce i-am răspuns însă știu că i-am dat un răspuns foarte vag.

Logodindu-se Marie Hehn cu amicul meu din copilărie F. W. Schuller, fr. C. Strobel ăși ia orice gând de a mai intra în familia Hehn.

Eu începui să fac mici cadouri simpatiei mele, care nu le refuza și toți din frați și surori știau acești doi se iubesc. A fost o oarecare luptă sufletească între dragostea ce o purtam acestei fete, care a paralizat energica mea activitate și a cam întunecat orizontul speranței de a face pe misionarul, și de a predica Evanghelia românilor, totuși eram nelipsit de la nici o adunare sau întrunire.

La 25 dec. 1905, în fine m-am logodit cu d-ra L. Hehn, am avut-o în strada Saturn, foarte simplu și nu mi-a adus mari bucurii după cum m-aș fi așteptat. Ceva mai mult înainte de logodnă, voind a-i face o surpriză iubitei mele îi trimit printr-un comisionar un ceas de aur pe care îl primește sora mai mare a ei Carolina Debora. De aci un întreg scandall, ceasul mi-a fost înapoiat iar eu opărit am alergat la fr. Jacob Abele căruia i-am spus pățania mea. Mirat și el de acest gest mă sfătui să fiu liniștit că lucrurile se vor descurca. Și s-au descurcat, căci ceea ce Dumnezeu a împreunat nu are drept pmul să despartă.

În familie intrat mă bucuram de simpatia lor, însă unul singur care nu mă suferea era fratele ei Wily și probabil și soția lui. Și lucrul minunat, după câțiva ani de indiferență față de mine și de soția mea, au devenit că ne iubeau așa de mult și ne invită să venim cel mai des pe la dânșii.

Făcui și cunoștința profesorului, care mă asigură că îmi va da lecții și că am să învăț curând, va trebui numai să-mi dau osteneala să fac lecțiile.

Eu, însă cu tot dorul de a învăța, veneam seara zdrobit de oboseală, așa că nu-mi făcui lecțiile mele, totuși luna se împlinea. Vrusei să plătesc onorariul însă el nu-l primi, zicând: Dumneata nu ai învățat nimic, nici eu nu-ți iau nimic. Totuși te invit să vii pe la societatea noastră și acolo îți voi arăta în mod gratuit în fiecare duminică.

Mă înființai în strada Popa Rusu nr.28, însă nu văzui nici o firmă care să-mi indice că acolo este o societate de muzică.

Mă învârtii eu câtva timp când observ un domn cu barbă și părul roșu, anume Max Lichtenstein care vine grăbit cu o carte la subțioară.

Mă adresai lui însă el dete din umeri, că o societate de muzică nu știe pe aci. Dar pe D-l Carol Strobel îl cunoașteți, îi zisei eu. A, da, mă rog, poftiți cu mine, vă duc eu la dânsul acu, numaidecât.

Mă duse amicul, foarte amabil și acesta încercă la sala de adunare, care îsă era încuiată. Mă pofti să mă iau după el și mă duse prin camera din dosul adunarei, apoi intrarăm în localul adunarei, în care nu era nimeni. Mă pofti să șed, căci dl. Strobel Carol nu venise. Începui să studiez toate obiectele din adunare, m-a interesat mult tabla cu numere pe care erau date cântările și nu-mi dădeam seama ce poate fi.

După puțin timp apare în fund, spre catedră, un domn cu barba blondă, cu o jăntilică (probabil un halat n.ed.) pe el, cu niște papuci mari în picioare, cu un fel de tichie în cap și cu o găleată de cărbuni în mână. Venea să pue cărbuni în sobă.

Mă privi surâzând, puse găleata jos, nu știu ce mă întrebă și dete mâna cu mine. Eu nu prea vrui să-i dau mâna servitorului, căci doar n-o să dau eu mâna cu toți servitorii acum.

Domnul acesta începu, punând cărbuni în sobă și aranjând soba să tragă, să-mi istorisească că el a fost odată îmblânzitor de lei, că a fost un mare bețiv și o mulțime de lucruri care nu mă interesau de fel, totuși mă miram că mi le istorisește tam nesam mie, pe care îl vede întâia oară în viață.

A vorbit el mult, însă eu care știam puțin limba germană începusem să nu mai înțeleg nimic. Ardeam de dorința să vie odată dl. Strobel să scap de pacostea asta și de d. Lichtenstein care umbla forfota și una două venea la mine și care cum venea mă recomanda.

Începu să vie lume, care lua loc, unii în față, alții mai jos. Eu luasem loc în ultima bancă pentru a putea privi mai bine toate mișcările cari mi se păreau așa de suspecte.

În fine, veni și dl. Strobel, profesorul, care îmi dete mâna, însă care părea foarte aferat. Mă dusei cu el în față, la harmoniu. Îmi spusese că îmi va arăta mai târziu și că ar dori să mă recomande domnișoarelor, lucru care l-am refuzat categoric.

Aici întâlnii și pe dl. F.W. Schuller, amic din copilărie care îmi trimisese vorbă cu un an înainte prin tatăl săău că ar dori să mă vadă, care însă, spre surprinderea mea, îmi arăta atâta indiferență care mă uimi. Mă așteptam ca după ce nu ne văzusem timp de 10 ani să fie încântat.

Veni și dl. Ed. Strobel și, așezați în ultima bancă, priveam la tot ce se mișca în adunare.

După ce se termină cu exercițiile corale și începu sala să se umple, la ora 4 ½ fix se urcă servitorul, care adusese cărbuni la sobă și care îmi bătea capul, în haină lungă neagră pe catedră și după rugăciune începu să vorbească. Mă căznii eu să înțeleg ceva însă nu înțelesei nimic.

La sfârșitul adunării ieșii și eu din bancă; domni, doamne, tineri, bătrâni, chiar unele domnișoare, fetițe, băieți îmi dădură mâna, lucru care m-a surprins colosal. Toți îmi zâmbeau așa de amical încât eu, căruia aceste procedeuri îmi erau necunoscute, rămăsei confuz.

Dl. Ed. Strobel mă zorea să plecăm și eu îmi pusei pălăria și îmi luai bastonul și mănușile și îmi luai rămas bun de la dl. Strobel Carol, care voia să mă mai ție, pe care îl refuzai promițându-i că voi veni duminica viitoare.

Am plecat cu Ed. Strobel, hoinărind pe stradă am intrat pe bulevardul Elisabeta la o berărie și am băut câte o bere apoi ne-am despărțit. Am plecat spre casă cu sufletul într-o stare foarte tulburată. Petrecusem timp de două ore în Comunitate, care mi-au adus atâtea surprize și care deșteptaseră în mine spiritul curiozităței; descoperisem o lume nouă cu obiceiuri noi, cu priviri blânde, cu familiaritate, cu gesturi curioase.

În această comună, la fel și în comuna Jegălia, doi frați Dobre Toancă și Haralambie încep lucrul Domnului care prosperă din an în an. Le lipsea însă un frate care să boteze, ei erau pocăiți însă nu cuteza nici unul să facă pasul acesta.

La București, vine cam pe la anul… un misionar trimis de comunitatea alianței din Elveția, anume Bérne. Un bărbat cărunt cu barbă frumoasă, plăcut la vorbă, simpatic și cult. Cum cunoștea limba franceză i-a fost ușor ca în câțiva ani să vorbească perfect limba română, afară de accent. el a făcut cunoștință cu frații baptiști germani și la început a căutat să atragă elemente de acolo ca să înceapă lucrul și să-i fie mai ușor, însă la ușa la care a bătut s-a înșelat căci aceia nu au voit să treacă de la această comunitate la cealaltă. misionarul își începe lucrul său și, deși la început i-a fost greu și a avut multe de întâmpinat, totuși el fiind om practic și vrednic a avut succes. Succesele creșteau și cădeau, căci avea mereu în spinare persecuția poliției. Luptă omul din răsputeri să se menție și să nu-l afunde mizeriile ce i le făceau autoritățile. totuși, el predica continuu, el se ținu tare.

Frații din Dobrogea, aflând prin frații germani că este un misionar care predică românește și cum ei nu-și dădeau seama că acela nu este baptist se puseră în legătură cu el. Mai cu seamă că și comunitatea germană avea teama de a lucra alături de români, pentru a nu fi învinuiți de propagandă și expulzați și să li se închidă adunarea, ei căutau pe cât se poate să trimită pe toți frații și prietenii români la misionar. misionarul se duse la Cerna Vodă și Jegălia și boteză pe aceștia care primiseră Cuvântul de la frații noștri. Misionarul scoase o foaie [probabil o publicație, n.r.], se puse pe tradus tractate și era în plină activitate.

La anul 1902 fac eu, constantin Adorian, cunoștință cu un tânăr Eduard Strobel. Aveam atunci 18 ani și eram funcționar practicant în drogheria M. Stoenescu din strada Academiei nr.2. În anul 1902 mă întâlnesc din nou cu acest prieten căruia mă plângeam că am cumpărat un harmoniu și sunt foarte amator de muzică și caut de un an de zile un profesor și nu găsesc. El mă mângâie surâzând spunându-mi ca să nu fiu trist că el îl va aduce chiar în astă seară, „vin cu profesorul, este fratele meu”.

Ardeam de nerăbdare să îl văd odată și în fine să pot începe, că tare aveam dorință. Adoram mult sunetele harmoniului, care se asemănau cu sunetele orgii de la Biserica Sf. Iosif.

JURNALUL COMUNITĂȚII BAPTISTE ROMÂNE

de Constantin Adorian

Dorind a scrie Jurnalul Comunităților Baptiste Române m-am hotărât să încep această descriere și să arat mai întâi urmărind firul departe în trecut.

Comunitatea Baptistă Germană, cu sediul în strada Popa Rusu, Nr.28 și existând în București de aproape 40 de ani, în adunările ei la rugăciune s-au rugat Domnului ca Domnul să deștepte dintre locuitorii țării pe vreun român care să aducă Evanghelia acestora, în a căror țară se găseau atât de bine dar cărora le lipsea acea unitate spirituală de a se înțelege frățește. Comunitatea în tot timpul a fost persecutată și nerecunoscută de nimeni. De baptiști nu se auzea nicăieri. În schimb de adventiști se făcea mare caz și ei luptau din răsputeri să au și reușit să câștige teren la oraș și la țară.

Frații germani se gândeau foarte mult la români și mai cu seamă era fratele Carol Strobel care avea o pasiune pentru lucrul Domnului între români și care veșnic se gândea ce s-ar putea face pentru ei.

El istorisește că un frate nume Stelejan se ducea în Tei, și acolo erau frați unguri, unde vorbea și ținea adunări în limba maghiară și română. Nu știu cât o fi durat lucrul acesta însă Stelejan pleacă în America iar acolo nu mai avea cine să se ducă. Fratele Strobel s-a dus de câteva ori, însă el fiind foarte legat de lucrul său în Com. Germană îi consuma toată energia și îi lua tot timpul astfel că lucrul acolo rămase baltă.

În țară, și anume Dobrogea care se popula tot mai mult de români, au venit mulți transilvăneni, astfel că printre aceștia se stabiliră și frați veniți de dincolo care însă trăiau izolați singuri și fără de vreo comunitate. Aceștia scriau mereu dincolo la frați să vină și să-i mai viziteze căci au nevoie de întăriri. Un frate bătrân cu numele Gheorghe se ducea pe la ei când avea timp. Acesta avea o figură impresionantă, se ruga tare – poseda niște organe vocale că ar fi putut vorbi la mii de oameni și toți l-ar fi auzit. Un alt frate, Radu Tașca, cu scoala din B. Pesta, lucrător energic se duse și el prin Dobrogea și stătu și el câtva timp, mustrând, predicând, mângâind și învățând pe frați.

S-au format deci mici grupări și mai cu seamă Cerna Vodă deveni un fel de centru. Aici însă se întâmpla o catastrofă căci diavolul căuta să strice lucrul Domnului și i-a și reușit. Doi frați care erau rivali se apucă și se iau la bătaie chiar în adunare și scoțându-l afară pe cel ce predica, unii strigară să se aducă cuțite spre a se înjunghia. La aceste strigăte de groază lumea a alergat și s-a îngrozit de faptul că aceia care predică Evanghelia, pocăiții – cum îi numeau ei – să facă astfel de lucru. Ca urmare a acestui scandal lucrul a încetat, diavolul învinsese să doboare sfeșnicul și lumina s-a stins pentru foarte multă vreme. Frații s-au împrăștiat, alții au plecat spre America iar cei din alte sate nu au mai venit la Cerna Vodă ci au început să lucreze în liniște în satele lor.

În Plasa Mulciova, în cătunul [Arabagi] locuia familia fratelui N. Baban care începe să lucreze în via Domnului. Alături de el avea o soție care, pe cât era de credincioasă și de muncitoare, poseda un curaj de a mărturisi pe Domnul și o voință de fier în ceea ce întreprindea. Această soră își crește copiii și le dă o educație pur evanghelică, copiii ei toți îi seamănă ei, voioși gata la orice răspuns, gata oricând pentru Domnul. Fratele Baban, un om domol plin de răbdare a lăsat să vină peste el multe furtuni, el a propovăduit înainte Cuvântul. Era foarte impresionabil și cu toate acestea nu da înapoi de fel. El era slab, soția și copiii lui îl susțineau, îl întăreau și astfel toate încercările ce veneau de afară el le putea să le întâmpine. Această familie era ideală. Ei au ajuns de au construit chiar pe locul lor local de adunare, ei trăiau pentru Domnul și gândul lor era să facă cât mai mult pentru El.

Z. Bap. Gesch. Budapest, Bukarest.

Nach dem grossen Brande der Stadt Hamburg im Jahre 1842 wurden viele Arbeitswilllige dorthin gelockt, weil lohnende Beschäftigung zu finden war. Unter dieser bafanden sich auch fünf deutsch-ungarische (Kattolische) Jünglinge, die hier mit der kleinen Baptisten-Gemeinde bekannt wurden und auch zum Glauben und Anschluss an die Gemeinde kamen. Als diese jungen Brüder im Jahre 1846 in ihre heimat zurückkehrten, nahmen sie auch diesen reichen Schaty mit dorthin. Der Abschied der lieben Brüder Lorders, Woika, Marschal, Rottmayer und Scharschmidt blieb der Gemeinde noch lange in Erinnerung. Zehn Jahre später kam der eine von ihnen, Bruder Carl Scharschmidt nach Bukarest, wo Gott nun aine offene Tür gab und die Zeugnisse segnete, sodass den Aufforderungen des Bruders zufolge im Jahre 1861 der Br. H.Koch dorthin ging und 1862 die ersten Personen dort taufte. Die von dort nach Hamburg einlaufenden Berichte und Gesuche bestimmten die Gemeinde Ende August 1863 den Br. August Liebig unter Gebet und Handauflegung nach dieser Missionsstation in Rümanien zu senden.

Bukarest, Walachei

Einer von den sechs jungen Baptisten, die 1846 nach Pesth zurückkehrten, ist dann auch der erste gewesen der als Baptist nach Bukarest kam:

Der Tischler Karl Johann Scharschmidt.

Geb. 17. April 1820 in Ofen

Getauft am 4. Juni 1845 von J.G. Oncken in Hamburg.

Er kam mit seiner Frau Auguste, Alberti geb. Vilwock

Geb. 29 Febr. 1828 in Sellin in Pommern

Getauft am 2. Juni 1849 von G.W.Lehmann in Berlin

Sie kamen von Budapest nach Bukarest im Ochsenwagen mit 2 kleinen Kindern.

Er hatte seine Frau nicht selbst ausgewählt, sondern da er offenbar nur eine gläubige haben wollte, legte er es in Gottes Hand und liess sie sich von den Brüdern in Berlin zusenden. Sie war eine praktische Hausfrau und die Ehe ging gut, sehr gut. Er war kein Geschäftsmann, der mit allen Möglichkeiten und Risiko zu rechnen verstand, aber er eignete sich sehr gut für den Dienst in der Gemeinde. Sie hatten sehr intelligente Kinder, besonders die Mädchen, die bei der Judenmissionsschule Lehrerinnen waren. Sie wanderten apäter in den neunziger jahren nach Amerika aus.

Scharschmidt ging 14.Nov.1866 nach Jasi als Bibelkolporteur, als er 1889 von dort zurückkam, übernahm dort Philipp Spiess das Depot. Scharschmidt wurde hier Bibelbote in der Stadt, Jacob Hen in der Provinz. Scharschmidt ist dann auch in Bukarest gestorben etwa 1895.

Betreff der Bibelges. mögen gleich Angaben folgen:

1838 druckte die Brit&Ausl.B.G. die erste eigne Ausgabe des NT. 1851 machte ein Bibelagent bukarest zum Hauptquartier. 1861 kam Heinrich Koch und Frau von Deutschland herunter als Bibelagent und führte offenbar das Depot. Ihn vertrat vorübergehend August Liebig und dan folgte Daniel Schwegler, später Jacob Hehn, Johann Klein.

Wallachei

Bukarest

(Brief von Br. Carl Scharschmidt)

Für diejenigen, welche den Schreiber des folgenden Briefes nicht persönlich kennen gelernt haben, bemerken wir, dass er aus Ungarn ist hier in hamburg in Jahre 1845 mit noch vier seiner Landsleute bekehrt wurde, worauf allesammt aus der römischen Kirche austraten und sich unserer Gemeine anschlossen. Nach einigen eintleitenden Worten an den Herausgeber macht er folgende Mitteilungen:

“Nun, teurer Br. Onken, möochte ich auch kurz bericten, wie es uns geht. Dem Leibe nach geht es uns, dem Herrn sei Dank, recht gut; aber es fehlt uns an geistlicher Nahrung in der Verkündigung des Wortes Gottes. Nur ain Missionar der Englisch ß bischöflichen Kirche für israel ist hier, ein lieber gläubiger Mann, der auch Sonntags predigt, und dem es sehr am Herzen liegt, unter den Juden zu wirken, der aber bisher ist, so haben wir auch die Gelegenheit wahrgenommen, einen Traktat-Verein zu bilden. Etwa acht Familien steuern schon dazu bei. 3000 Tractate haben wir schon gedrukt: 1000 Der beste Freund, 1000 Ruf zur Busse, und 1000 Die eherne Schlange. Unser kleines Komitee hat mir den Auftrag gegeben, auch bei Ihnen anzuklopfen, ob Sie uns nicht mit christlichen Schriften in etwas zu Hülfe kommen könten; denn es sind hier gegen 20,000 Deutsche, di in Sünden dahin leben und Niemand ist da, der sie zu Christo hinweist; wir bitten daher, unser schwaches auf ainen lieben Bruder, der nebst seiner Frau früher zur Erkenntnis der Taufwahrheit genomen ist. Könte nicht eine Gemeinde nach Gottes Ordnung gründen könnte?´´

Der Brief schliesst mit herzlichen Grüssen an alle Geschwister, bes. an den lieben Bruder Schauffler.

Der Bitte des Bruder Scharschmidt zufolge wurde dann 1861 Heinrich Ad.Aug. Koch, 1837 in Schwerin geboren und Frau Johanna Mar. Chr. Elis, geb. Schulz, 1836 in Hamburg geboren nach Bukarest gesandt. Er ist in unserm Register als Bibelagent bezeichnet.

H. Koch taufte am 26. Okt.1862 in Bukarest als erste Franz Tabory, Tischler, geb. 1826 in Neusatz und sein Frau Maria geb. Wurositz aus Pest.

Auf Grund von Berichten und Gesuche aus Bukarest nach Hamburg wird Ende August 1863 August Liebig unter Gebet und Handauflegung nach diser Missionsstation entsandt.

Baptiştii din România au la origini lucrarea fraţilor baptişti germani.  Centrul de Istorie şi Apologetică dispune de o însemnată colecţie de documente primare în limba germană.  Dacă se va manifesta interes se vor publica cât mai multe posibil.  Totuşi aceasta va fi condiţionată de o colaborare în traducerea lor.  Se va începe cu publicarea unui prim document şi dacă se va găsi cineva care să-l traducă în româneşte, va urma al doilea şi tot aşa mai departe.   Continuarea publicării va fi condiţionată de traducerea documentului anterior.  În felul acesta vom face un efort împreună şi vom lăsa în urmă o mai mare accesibilitate la documente pentru cei care vor să scrie istorie.