Abordarea cazului Ton a fost initiata de scrisoarea sa “Ce aş dori eu să spun cultului baptist din România”, scrisoare care a trezit in mine suspiciunea ca acest mesaj nu are o intentie curata, ci una de pregatire a terenului pentru alegerile, din mai 2007 (actiona prin discreditare publica a unor oameni cu influenta din cadrul Cultului Baptist). Am pornit in acest demers cautand si aratand realitatea, asa cum o percepeam eu. Apoi am initiat un dialog cu fr. Ton pentru lamurirea unor aspecte. Pe alt plan imi desfasuram cercetarea in arhive de unde mi se ridicau alte intrebari. Desi am intentionat sa-l ajut ca sa se elibereze de acest trecut si sa facilitez (asa cum m-am priceput la acea vreme) initiativa personala a dansului pentru recunoasterea trecutului sau, trebuie sa spun cu dezamagire ca dumnealui nu a facut nici o marturisire decat atunci cand nu a mai avut incotro, iar atunci cand a facut vreo marturisire a facut-o cu zgarcenie scotand la iveala doar informatiile care erau deja cunoscute de altii. Voi reda mai jos cronologic felul in care s-au desfasurat evenimentele, modul cum a iesit in public cu marturisirea colaborarii sale ca urmare a intrebarilor puse iar apoi o corespondenta lunga in care am incercat mereu sa aflu adevarul. In cele din urma, deznadajduit (intrucat fr. Ton dorea cu tot dinadinsul sa ma convinga de un scenariu care nu corespunde in total realitatii, eludand astfel adevarul), a trebuit sa initiez terminarea discutiei, care imi rapea doar timpul si doar imi incetosa vederea. Redau aceasta conversatie din care am scos cateva paragrafe nesemnificative si care ar aduce atingere si lezare unor terte persoane. De asemenea, sublinierile facute, care nu existau in textul original, sunt menite a evidentia anumite aspecte. Lectura este lunga (aprox. 80 pagini) dar am considerat potrivit ca toate aceste mesaje scrise sa fie laolalta pentru o mai buna intelegere a lucrurilor. (textul poate contine autocorecturi ale programului cu care a fost scris)

Iosif Ţon

Ce aş dori eu să spun cultului baptist din România

Rădăcinile şi implicarea mea in Uniunea Baptistă

Am avut marele privilegiu să mă nasc într-o familie de credincioşi baptişti care mi-au fost model de trăire în armonie şi cu mare pasiune pentru dreptate şi corectitudine.

Un frate mai mic al mamei mele, Ioan Cocuţ, a fost Secretar al Uniunii Baptiste aproximativ între anii 1934-1938. Omul care a fost folosit de Dumnezeu pentru întoarcerea mea la El, în decembrie 1950, a fost Ioan Socaciu, Directorul Seminarului Baptist din Bucureşti. Primul meu mentor, şi cel care m-a lansat ca predicator, a fost Ioan Dan, pe atunci (1951-1954), Preşedinte al Uniunii Baptiste. El a fost cel care mi-a spus despre planul comuniştilor de a distruge cultul baptist şi despre unele dintre metodele folosite pentru aceasta.

După ce m-am întors de la studiile teologice din Anglia, în 1972, Nicolae Covaci, Preşedintele din acea vreme a Uniunii Baptiste, a fost cel care mi-a descris pe larg toate metodele folosite de comunişti pentru sufocarea bisericilor baptiste. Lucrul acesta m-a dus la a scrie toate acestea în lucrarea „Cine îşi va pierde viaţa” (1973), în care am descris interdicţiile impuse pastorilor şi bisericilor şi am chemat frăţietatea să le respingă chiar cu preţul vieţii, eu însumi riscându-mi viaţa scriind această lucrare. Faptul că mi s-au alăturat 50 de pastori care au scris preşedintelui ţării o scrisoare în care afirmau că ceea ce am scris eu corespunde realităţii mi-a salvat viaţa şi în cele din urmă a făcut ca cele mai multe dintre acele interdicţii să fie anulate, aşa cum am relatat în cartea mea „Confruntări.”

În anul 1977, împreună cu Aurel Popescu şi cu Pavel Nicolescu, am scris o altă lucrare, de data aceasta arătând alte forme de persecuţie: amenzi pentru întruniri în case, presiuni asupra elevilor să nu mai frecventeze biserica şi retrogradări sau dări afară din serviciu. Pentru aceasta am fost arestaţi, bătuţi şi acuzaţi de trădare de patrie. Am fost eliberaţi după şase săptămâni, în urma unor puternice presiuni din afară.

În anii în care am fost în exil (1981-1990), am întreprins multe acţiuni pentru apărarea celor persecutaţi pentru credinţă în România şi am vorbit de multe ori pe această temă la programul nostru de la Radio Europa Liberă.

În anul 1990, după repatriere, am lucrat împreună cu Vasile Taloş, Nicolae Gheorghiţă şi Paul Negruţ la scrierea noului statut al Uniunii Baptiste.

Între 1991-1995 am fost membru în Consiliul Uniunii.

În 1996, în cursul unui turneu la diferite Biserici Baptiste din ţară, am văzul golul spiritual din vieţile multora şi am fost chemat de Dumnezeu să ies din activităţile mele din Oradea şi să mă dedic cursurilor de viaţă spirituală ţinute câte o săptămână în Biserici din toată ţara. Consider că aceste cursuri au fost cea mai de seamă contribuţie a mea la viaţa Cultului Baptist. Ele sunt sistematizate în cartea mea Umblarea cu Dumnezeu în unire cu Domnul Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Lucrurile pe care le-am scris în Introducerea la această carte sunt cel mai important mesaj al meu adresat Cultului Baptist.

Odată cu terminarea mandatului meu în Consiliul Uniunii în 1995, nu m-am mai implicat în problemele specifice conducerii cultului. Nu m-am mai implicat în primul rând deoarece nu am mai fost ales în conducere şi, deci, nu am mai avut autoritate dată prin procesul electiv.

În al doilea rând, din 1996 încoace m-am dăruit cu exclusivitate procesului de creare a unui sistem de învăţătură pentru cei convertiţi, sistem care lipseşte în general în cultele evanghelice. Mulţumesc lui Dumnezeu că nouă ani de zile m-am concentrat să pun laolaltă această învăţătură şi că ea s-a finalizat în cartea mea recent publicată întitulată Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Aşa cum rezultă din cele de mai sus, eu am fost implicat direct şi adânc în viaţa cultului nostru.

Un nou mesaj către Uniunea noastră

Cineva m-a întrebat recent dacă astăzi mai am ceva de spus cultului baptist. Răspunsul meu imediat a fost că ceea ce am avut eu de spus cultului meu este scris în cartea Umblarea cu Dumnezeu. Acesta este mesajul meu principal şi esenţial pe care mi l-a dat Dumnezeu pentru fraţii mei şi pentru surorile mele.

M-am gândit însă că ar fi bine să mă uit la ce se petrece în cultul baptist din România şi să văd dacă nu aş avea ceva de spus şi la nivelul organizării cultului şi la nivelul conducerii lui.

Eu am ieşit la pensie, la vârsta de 70 de ani, şi astăzi locuiesc în oraşul Portland, statul Oregon, în USA. Este evident că nu mai aspir spre funcţii în cult şi nici spre alte poziţii privilegiate. Ceea ce doresc eu este ca mişcarea baptistă din România să se purifice, să se întărească, să capete conţinut spiritual bogat şi să intre într-o nouă fază în care să poată face un impact semnificativ asupra poporului român.

De pe această poziţie, deci, am simţit îndemnul să mă uit din nou la ce se întâmplă în cultul nostru şi să ofer câteva observaţii şi câteva sugestii. Ca să fac acest lucru, este necesar să observ şi lucrurile pe care eu le consider că nu sunt bune. Lucrul acesta îl fac nu ca să critic anumite persoane, ci să semnalez ceea ce cred eu că nu este bine şi să pot spune apoi cum cred eu că ar trebui organizat cultul şi în ce direcţie ar trebui să meargă el.

Scurt istoric al Uniunii din 1990 încoace

Să începem de la prăbuşirea comunismului. Sub comunism am avut câţiva bărbaţi de mare curaj, care au ştiut să lupte şi să-şi rişte chiar şi viaţa. Când a venit libertatea, aceşti oameni au intrat imediat în noua conducere a Uniunii Baptiste. Ceea ce se vede limpede este că, în timp ce ei au ştiut să lupte sub comunism, ei nu aveau darurile necesare pentru conducerea Cultului în vreme de libertate. Înainte însă de a arăta acest lucru mai detaliat, vreau să mai arăt ceva foarte esenţial.

Eu am trăit câţiva ani în Anglia (la studii) şi apoi şi mai mulţi ani în USA (în exil). În timpul acesta am cunoscut modul de organizare a baptiştilor englezi şi apoi a celor americani. Cu această experienţă am venit eu la întâlnirile din 1990 cu Vasile Taloş, Nicolae Gheorghiţă şi Paul Negruţ pentru scrierea noului Statut al Uniunii Baptiste. În cadrul acestor întâlniri am făcut mai multe explicaţii şi recomandări. Iată despre ce este vorba.

În Uniunea Baptistă din Marea Britanie, funcţia de conducere principală o are Secretarul General. Acesta este ales pe cinci ani (cu posibilitate de alegere pentru al doilea mandat). El poate fi ales fie dintre pastorii proeminenţi, fie dintre profesorii de seminar sau chiar dintre laici. El este degrevat de orice altă slujbă şi el conduce practic toată viaţa Uniunii. Preşedintele se alege doar pe doi ani (cu posibilitatea unui al doilea mandat) şi el este doar reprezentativ şi, practic, el participă la evenimentele speciale ale Uniunii ( inaugurări, deschideri de Biserici, ordinări, etc).

Am propus cu mare insistenţă să adoptăm şi noi acest sistem: să avem un secretar cu capacităţi de organizare şi de reprezentare, care să fie degrevat de orice alte slujbe şi să fie dedicat numai administrării Uniunii. Nu am găsit nici un sprijin pentru această propunere. Şi iată ce s-a întâmplat. În 1991, a fost ales ca Preşedinte Vasile Taloş, extrem de ocupat ca pastor la o biserică de aproape o mie de membri, iar ca Secretar General a fost ales Nicolae Gheorghiţă, care era unul din pastorii de la Biserica Emanuel din Oradea şi care trebuia să facă naveta la Bucureşti.

La scurtă vreme, fiecare dintre ei a venit la mine separat, să-mi spună că „nu-i ascultă fraţii.”

L-am întrebat pe fiecare: „Aveţi nişte proiecte clare? Aţi spus voi Bisericilor unde vreţi să le duceţi? Aveţi voi un plan de acţiune?” Fiecare mi-a răspuns că nu au aşa ceva. Atunci le-am spus: „La ce să vă asculte fraţii? Întâi spune-ţi-le clar unde vreţi să-i duceţi şi abia apoi să vă plângeţi dacă nu vă ascultă!” Eu m-am oferit să le fiu consilier şi să-i ajut să întocmească un plan de acţiune şi să formuleze proiecte pe care să le ofere fraţilor.

Nici unul nu a vrut să-i ajut. Motivul este ridicol: fiecare se temea să nu fie perceput ca fiind „omul lui Ţon” (există la unii o alergie în acest sens!).

Şi astfel, fiecare a continuat să lucreze fără consultare cu alţii şi fără nici o direcţie. Apoi, în 1993, Vasile Taloş s-a înscris la doctorat în America şi a plecat acolo pentru cursurile cerute. Timp de şase ani, în mod practic, Uniunea a avut un Preşedinte care studia în America.

Din 1995 până în 1959, Secretar General a fost A. Gacea, pastor la Tulcea, care nu a renunţat la funcţia lui de pastor, ci venea doar câteva zile pe săptămână la Bucureşti ca să rezolve treburi curente şi să semneze acte! Cu Preşedintele în America şi cu Secretarul General la Tulcea, era normal ca Uniunea să nu primească mult de la conducătorii ei.

În 1999, a fost ales Preşedinte Paul Negruţ din Oradea şi Secretar General Onisim Mladin, pastor la o Biserică mare în Arad şi foarte ocupat acolo! Cât îl priveşte pe Paul Negruţ, el era şi pastor la Biserica Emanuel şi Rector al Universităţii Emanuel (fiecare dintre aceste slujbe l-ar fi cerut în exclusivitate!). Probabil că el a dorit poziţia Preşedinte deoarece aceasta îi dădea un mare prestigiu în străinătate şi era un mare atu pentru adunarea de fonduri pentru Universitate. Motivul nu era rău, în sine, dar faptul că el nu avea timpul necesar pentru problemele cultului a avut consecinţe pe care eu le consider catastrofice. Iată despre ce este vorba.

Pentru a justifica faptul că nici el nici Secretarul General nu sunt în permanenţă la biroul Uniunii la Bucureşti, Paul Negruţ a redefinit rolul Uniunii spunând că aceasta nu are decât „funcţia de reprezentare în faţa autorităţilor de Stat” şi că toate celelalte activităţi (evanghelizare, misiune, binefacere, radio, etc.) trebuie să le facă Biserica locală. În felul acesta, Preşedintele şi Secretarul General vin la centru numai pentru situaţii de reprezentare care cer relativ puţin timp pentru soluţionare.

De ce există Uniunea Bisericilor Baptiste

Să ne uităm mai de aproape la subiectul acesta: rolul sau raţiunea de a fi a Uniunii Baptiste.

Este adevărat că, teologic vorbind, Biserica locală este suverană peste destinele ei şi este răspunzătoare înaintea lui Dumnezeu nu numai de viaţa ei internă ci şi de misiunea în afară, către lume. Iată însă ce se întâmplă în mod practic. Pentru a ceasta dau un exemplu din America.

Acum cca 80 de ani, unele Biserici din Convenţia Baptistă de Sud, din USA, nemulţumite de anumite tendinţe din Convenţie, au decis să iasă din Convenţie şi s-au declarat Biserici Baptiste Independente. Foarte curând, Bisericile acestea şi-au dat seama că au nevoie să vină laolaltă în conferinţe în care să-şi definească identitatea, să-şi facă un Seminar al lor, să scoată o revistă a lor prin care să ştie unele de altele, etc. şi astfel au format o „asociaţie de biserici independente” (adică, o uniune, dar fără numele de uniune!). Ceea ce este foarte clar este că Bisericile locale nu pot exista în izolare unele de altele. Există foarte multe lucruri pe care ele nu le pot face singure, ci doar unindu-şi resursele, inteligenţele şi energiile.

Mai este o problemă, care este specifică ţării noastre şi a altor câteva din Europa. În America, există o agenţie de Stat care înregistrează bisericile şi fundaţiile nou-formate şi le dă certificatul de biserică sau de fundaţie după cum o cer ele, fără să pună multe întrebări sau condiţii. La noi, Judecătoria înregistrează numai fundaţii şi asociaţii, nu şi biserici. Judecătoria nu-şi asumă competenţa de a decide ce este o biserică. Atribuţia de a deschide o biserică este dată cultelor legal constituite şi recunoscute prin legea Statului. Nu poţi să deschizi o biserică decât în cadrul unui cult legal recunoscut şi cultul acela verifică, după regulile lui, dacă eşti sau nu o biserică şi cultul îţi dă autorizaţia de biserică. Cu alte cuvinte, legal vorbind, în România Biserica baptistă locală îşi capătă fiinţa de la Cultul Baptist. Dacă s-ar dizolva cultul, legal Bisericile baptiste şi-ar pierde caracterul de persoană juridică.

Aceasta înseamnă, printre altele, că Bisericile baptiste ar trebui să aibă mare grijă de Uniunea lor, căci juridic ele există numai cât timp există Uniunea!

În actuala lege a cultelor nu există o prevedere pentru înregistrare de noi culte, iar cei ce lucrează acum la noua lege a cultelor doresc să facă să fie cât mai greu să se înregistreze noi culte. Prin urmare, deocamdată, şi poate pentru multă vreme de aici înainte, Bisericile baptiste ar face bine să-şi susţină cât mai solid Uniunea!

Atunci, care ar trebui să fie funcţiile Uniunii Baptiste din România?

Una dintre funcţiile ei cele mai importante este să definească natura şi doctrina Bisericilor din sânul ei. Dezbaterile din ultimii 15 ani cu privire la Statutul Uniunii sunt şi ele strădanii de a defini cine suntem şi cum este alcătuită şi cum funcţionează o Biserică locală, de exemplu, dacă ea trebuie să aibă numai diaconi sau să aibă şi prezbiteri, şi care sunt raporturile Bisericii locale cu Uniunea.

Dacă definirea acestor probleme organizatorice este atât de dificilă, ce se va întâmpla când se vor începe discuţiile despre Mărturisirea de credinţă? Şi necesitatea acestor discuţii nu va întârzia prea multă vreme. De exemplu, după Mărturisirea noastră de credinţă noi suntem amilenişti, dar au apărut în cult foarte mulţi pastori care sunt premilenişti. Statutul actual prevede că o Biserică trebuie să adopte Mărturisirea de credinţă ca să poată fi autorizată de Uniune. Nu se face un compromis, ba chiar o ilegalitate, când Uniunea autorizează Biserici care sunt premileniste? O altă situaţie: Mărturisirea de credinţă este clar pe poziţie de libertate de voinţă, care implică o alegere personală şi posibilitatea căderii de la credinţă, dar acum există tot mai mulţi pastori şi teologi baptişti români care sunt calvinişti. Aceştia cred şi propovăduiesc că pentru mântuire alegerea o face Dumnezeu şi că, în consecinţă, după convertire nu mai există posibilitatea pierderii mântuirii, a căderii din har. În jargon popular, aceasta se exprimă prin expresia „Odată mântuit pentru totdeauna mântuit” (indiferent cât de păcătoasă îţi este trăirea!). Cum şi cât timp vor putea convieţui aceste doctrine total opuse una celeilalte în cadrul aceluiaşi cult?

(Pentru a nu crea impresia că mişcarea calvină nu are nimic bun în ea, trebuie să amintesc că această mişcare a dat naştere „puritanismului”, unul dintre cele mai solide curente pentru sfinţenia vieţii din întreaga istorie a creştinismului, activ în special în secolul al XVII-lea!)

O altă situaţie: Mărturisirea de credinţă prevede că divorţul este admis nu numai pentru adulter, ci şi pentru „părăsire răutăcioasă a căminului” şi prevede posibilitatea recăsătoririi în aceste situaţii a părţii nevinovate. Ori, sunt biserici în care recăsătorirea nu este permisă cu nici un chip, nici pentru cei care au fost abandonaţi fiindcă soţul sau soţia şi-a găsit pe altcineva şi s-a dus şi s-a recăsătorit. Putem noi condamna la viaţa aspră de celibat pe cineva care, prin abandon familial, este victimă clară a unui partener necredincios?

Uniunea ar trebui să organizeze întruniri de experţi pe asemenea teme, să producă materiale de discuţii şi în final să convoace conferinţe naţionale pe asemenea teme şi să dea măcar linii directoare pentru întreg cultul.

Sunt multe alte asemenea teme pe care Bisericile locale nu au capacitatea să le rezolve. Ele aşteaptă de la Uniune să le dezbată şi să caute şi să dea soluţii pentru fiecare. Chiar dacă se vor stârni dezbateri aprinse, acestea sunt mai de dorit decât actuala stagnare şi amorţeală din Biserici.

O altă funcţie necesară a Uniunii este de a organiza misiunile interne şi pe cele externe. Un exemplu englez ne va fi de ajutor şi la această temă. Când William Carey, cândva pe la 1780, a început să vorbească despre necesitatea de a trimite misionari în alte ţări, Uniunea Baptistă a Marii Britanii a rămas indiferentă, sau a fost chiar ostilă acestei idei. Atunci, un grup de prieteni şi adepţi ai lui Carey au format „The Baptist Missionary Society”. Societatea aceasta a trimis de atunci încoace mii de misionari în toată lumea. Ea a funcţionat independent de Uniunea Baptistă. În cele din urmă, acum vreo patruzeci de ani, s-a ajuns la realizarea că Uniunea Baptistă ar trebui să organizeze ea însăşi lucrarea misionară a baptiştilor britanici şi Baptist Missionary Society şi British Baptist Union au fuzionat, după aproximativ două secole de funcţionare separată!

Există şi la noi strădanii de a se crea o societate misionară baptistă, deoarece există tot mai mulţi baptişti români care doresc să plece ca misionari. Uniunea Baptistă nu ar trebui să repete greşeala britanicilor şi ar trebui să organizeze ea trimiterea de misionari. Convenţia Baptistă de Sud din USA îşi are propria ei agenţie de trimitere de misionari: International Missionary Board, aşa cum îşi are şi Home Missionary Board, care organizează plantarea de biserici şi ajutorarea bisericilor mici în propria lor ţară. Bisericile din Convenţie sprijină financiar ambele Borduri, dar conducerea Convenţiei este cea care organizează, sau îndrumă şi stimulează acest sprijin. De exemplu, în luna decembrie a fiecărui an, toate bisericile fac o mare colectă, numită Lotti Moon Collection, după numele unei misionare baptiste americane martirizată în China. O bună parte din bugetul lui International Missionary Board vine din această bine organizată colectă!

De vreme ce noi avem relaţii atât de strânse cu această Convenţie, ar trebui să urmăm exemplul lor şi în aceste moduri de funcţionare.

În timpul cât a fost preşedinte al Uniunii, Vasile Taloş a avut o iniţiativă extrem de bună şi de sănătoasă: În parteneriat cu Baptiştii din statul american Carolina de Sud, a creat în Uniune organizaţia de misiune internă, cu concentrare mai ales pe Oltenia. Rezultatul a fost că în câţiva ani Oltenia a fost împânzită de Biserici Baptiste nou înfiinţate. Când a ajuns preşedinte Paul Negruţ, acesta, pe motiv că nu Uniunea se ocupă de plantare de Biserici ci Bisericile locale, a desfiinţat această secţie din cadrul Uniunii şi a oprit astfel una dintre cele mai minunate acţiuni din viaţa Uniunii noastre!

Comisii de studii

Pe lângă cele arătate mai sus, ar fi necesar ca Uniunea să alcătuiască comisii de studiu pe diferite teme, comisii care să vină cu răspunsuri la problemele actuale ale vieţii uniunii. Eu am stăruit şi de Taloş şi de Gheorghiţă să alcătuiască asemenea comisii. O temă pe care le-am sugerat-o a fost: „De ce nu cresc baptiştii numeric, acum când suntem în libertate?”

Este adevărat că recent, la una dintre întrunirile sale, Consiliul Uniunii a ascultat un raport pe această temă alcătuit de Preşedintele Uniunii. Motivele date de el pentru stagnare, şi anume, abandonarea structurilor noastre tradiţionale şi introducerea de noi modele, cum ar fi modelul lui Rick Warren sau cel de la Willow Creek, nu mi s-au părut a fi cele reale şi esenţiale. Ele nu explică nici pe departe motivele stagnării. Dacă o comisie mai largă ar fi studiat problema şi ar fi venit cu cel puţin două puncte de vedere, desigur că discuţia din Consiliu ar fi fost mult mai utilă şi mai productivă.

O problemă actuală şi arzătoare pe care ar trebui să o discute o asemenea comisie de studiu ar fi aceea a modului de închinare şi a stilului de muzică recomandat sau recomandabil pentru Bisericile baptiste. Probabil că s-ar stârni discuţii aprinse chiar în comisia respectivă. Dar dezbaterea însăşi ar fi salutară. De acolo ar veni idei călăuzitoare utile. În loc de aceasta, conducerea Uniunii, care şi-a declinat răspunderea pentru asemenea probleme, lasă ca Bisericile să se chinuiască în lupte interne care reduc şi mai mult părtăşia frăţească şi eficacitatea fiecărei Biserici locale.

Cine-i păstoreşte pe păstori?

O altă problemă este aceea a păstoririi păstorilor. Ei sunt oameni ca toţi ceilalţi, dar au o slujbă cu totul specială şi, deci, au probleme speciale. În Marea Britanie, fiecare comunitate baptistă are un „superintendent”. Acesta este un pastor în vârstă de peste 50 de ani, cu experienţă pastorală îndelungată, care acum este scos din lucrarea de păstorire a unei Biserici şi are ca slujbă grija de pastorii din comunitatea respectivă. Nu intru în detalii despre cum îşi îndeplineşte el slujba. Spun doar că tot la trei luni ei organizează un „retreat” (retragere) de trei zile cu toţi pastorii din comunitate şi superintendentul aduce câte un vorbitor special care să-i hrănească pe pastori. Eu am sugerat în 1990 să introducem şi la noi asemenea slujbă, dar… nu s-a acceptat!

În ultimii ani am organizat eu prin SMR câteva retrageri cu pastorii din diferite zone ale ţării şi acolo am văzut şi mai puternic nevoia pe care o au ei de hrană specifică lor şi m-am convins de eficacitatea unor asemenea acţiuni. Ce mare lucru ar fi dacă Uniunea ar organiza sistematic asemenea acţiuni pentru pastorii din toată ţara!

O problemă care mi s-a semnalat este că sunt multe retrageri pentru păstori organizate de diferiţi străini, dar păstorii români participă mai mult pentru „vacanţă” decât pentru edificare. Resursele materiale şi umane ar putea fi folosite mult mai eficient dacă s-ar coordona aceste retrageri prin Uniune şi participanţii să fie edificaţi, nu doar trataţi bine câteva zile.

Alianţa Mondială Baptistă

Să semnalez acum o altă problemă. În Alianţa Mondială Baptistă există culte baptiste, ca cel britanic, suedez şi german, unde se ordinează femei ca pastori, se tolerează homosexualii şi se propagă încă multe alte învăţături şi practici evident nebiblice. Cel mai mare cult baptist din lume, The Southern Baptist Convention (Convenţia baptistă din Sud) din Statele Unite, cu 17 milioane de membri, adică jumătate din baptiştii din întreaga lume, au protestat mulţi ani împotriva acestor învăţături şi practici, dar fără nici un efect. În cele din urmă, recent, ei au ieşit din Alianţa Mondială Baptistă.

Ceea ce ar fi trebuit să facă conducerea Uniunii noastre ar fi fost să publice imediat un material informativ bine documentat prin care să arate frăţietăţii din România toate învăţăturile şi practicile contrare Bibliei din aceste culte din Alianţa Mondială Baptistă şi, pe baza acestei informări clare să întrebe frăţietatea dacă trebuie să mai rămânem în Alianţa Mondială Baptistă sau să ieşim şi noi din ea.

Eu personal cred că ar trebui să facem ca fraţii noştri din Convenţia Baptistă de Sud, să ieşim din Alianţa Mondială Baptistă şi să creăm apoi o alianţă cu Convenţia de sud.. Dar o acţiune atât de mare trebuie făcută numai după o informare clară a frăţietăţii şi după dezbateri libere şi deschise în cadrul cultului.

Femeile, tineretul, copiii

Femeile au un loc de seamă nu numai în familie ci şi în Biserică. Noi respingem ordinarea femeilor ca nefiind după Biblie, dar trebuie să vedem că în Noul Testament femeile au avut diferite alte lucrări şi funcţii, cum ar fi cele de profetese sau de diaconiţe. La noi există încă o teamă de acest subiect. Uniunea ar trebui să lanseze o dezbatere şi pe această temă şi să organizeze mult mai temeinic şi această lucrare.

O altă problemă este cea a tineretului. Este adevărat că părinţii trebuie să-şi educe copiii şi este adevărat că Biserica locală trebuie să se ocupe de tinerii ei. Dar Bisericile locale, mai ales cele mici, nu au resursele necesare pentru creşterea tinerilor. Tinerii au nevoie să se adune pe cercuri, pe zone şi pe ţară, pentru a primi direcţii, idei, învăţături, principii, viziune şi identitate ca baptişti într-o ţară ortodoxă şi ca fii ai lui Dumnezeu într-o lume păgână. Ori, dintr-un motiv sau altul, conducerea Uniunii, în loc să dezvolte şi să sprijine intens organizaţia tineretului baptist, a lăsat-o practic să moară!

Încă de prin 1975, un grup de fraţi şi surori din cultul nostru şi-au riscat viaţa şi au organizat o nouă lucrare cu copiii. Uniunea ar trebui să facă şi această lucrare să devină parte a vieţii ei.

Ce fel de creştini producem noi

După toate acestea, ajung la ceea ce cred eu că este problema fundamentală a cultului nostru: deficienţa în felul de Evanghelie şi de învăţătură pe care le propovăduim noi.

Încep printr-o ilustraţie. Când studiam pentru doctorat problema martirajului, am fost surprins să văd cum de pe la anul 100 d. Cr. înainte, exista la creştini o dorinţă uriaşă după martiraj. Până şi cei care erau la catecheză, care dura doi ani (!), abia aşteptau să se declanşeze o nouă prigoană ca să aibă şi ei privilegiul de a deveni martiri. Mi-am pus următoarea întrebare: Ce învăţătură despre martiraj li se dădea la creştini încă de la catecheză încât li se crea o asemenea dorinţă fierbinte după arestare, tortură şi moarte? Căci, mi-am zis, învăţătura care li se dădea era aceea care îi făcea nu numai să nu se teamă de suferinţă ci şi să o dorească!

Mergând pe firul acesta, am ajuns să descopăr că într-adevăr li se spunea că martirii învie imediat după moarte şi că merg să domnească cu Cristos în ceruri. Promisiunea aceasta îi făcea să dorească scurta suferinţă care lucra pentru ei o greutate veşnică de slavă!

Ideea pe care vreau să o ilustrez prin aceasta este că învăţătura care li se dă creştinilor chiar de la început este aceea care determină ce fel de oameni vor fi ei ca creştini. Este un fapt, care poate fi dovedit clar, că până acum cultul nostru nu a produs caractere, nu a produs oameni de mare integritate, de mare sfinţenie. Câtă vreme eram sub comunism, lucrul acesta nu se putea observa. Acum, în libertate, când cei mai mulţi dintre ai noştri au intrat în afaceri private, caracterul şi comportamentul lumesc ies cu putere în evidenţă şi ceea ce se vede ar trebui să ne acopere faţa de ruşine!

O vreme am zis că după revoluţie a intrat păcatul în Biserică. Dar nu, nu a intrat după revoluţie. El era acolo din plin şi sub comunism, numai că după revoluţie a devenit foarte vizibil. De ce-i aşa? De ce nu am produs noi oameni de mare integritate şi pasionaţi după dreptate, după cinste, după adevăr? Să punem întrebarea ca şi la martiraj: Ce învăţătură am dat noi care, în loc să producă oameni de mare caracter, a produs cu totul altceva?

În general, învăţătura ce se dă astăzi la evanghelizări (căci chiar de la evanghelizări se dă învăţătura de bază a viitorilor credincioşi!) este că Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre şi că singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să credem în El şi să ne botezăm şi prin acestea vom fi iertaţi de păcate, vom fi mântuiţi, adică ne vom califica să mergem în cer. Impresia care se creează, chiar dacă nu o spunem noi în atâtea cuvinte, este că prin aceste simple acte ne asigurăm cerul, chiar dacă viaţa noastră nu se va schimba niciodată. Desigur, vom adăuga noi, este bine ca, din dragoste pentru Domnul, să facem şi fapte bune, dar… oricum, El este bun şi dacă păcătuim şi apoi ne mărturisim păcatele El este bun şi ne iartă.

Ca să explic unde este răul în învăţătura aceasta, în ultimii ani, în cursurile de viaţă spirituală şi în alte predici, am spus că evanghelicii sunt asiguraţi că pot primi iertare fără ca aceasta să fie urmată şi de transformare. Cu alte cuvinte, ei sunt învăţaţi să creadă în iertare fără transformare.

Repet, noi, baptiştii români de astăzi nu o spunem aceasta în cuvinte, dar prin toate formulările noastre o lăsăm să se înţeleagă şi ascultătorii noştri şi membrii noştri aşa o interpretează. La aceasta se adaugă faptul că cei ce vin acum ca misionari din America spun lucrurile acestea răspicat şi fără jenă, deoarece la ei sunt articol de doctrină că mântuirea este numai prin har şi numai prin credinţă şi că dacă ai adăuga şi necesitatea schimbării vieţii ai transforma totul în mântuire prin fapte. Greşeala lor stă în cuvântul „numai”. Este adevărat că Biblia ne învaţă că mântuirea este prin har şi prin credinţă, dar nu numai! Căci Dumnezeu ne cere şi pocăinţă, şi naştere din nou, şi fapte vrednice de pocăinţă, şi sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu!

Lucrurile acestea le-am descris pe larg în cartea mea „Umblarea cu Dumnezeu” şi mai ales în lunga introducere la această carte. Nu este deci cazul să intru şi aici în argumentarea lor şi în formularea a ceea ce ar trebui să fie mesajul nostru şi învăţătura noastră începând chiar de la evanghelizări.

Observaţi că ceva mai sus am spus „noi, baptiştii români de astăzi.” Am scris aşa deoarece baptiştii români de la începuturile lor în România au predicat altfel. Ei spuneau clar că pocăinţa înseamnă nu numai părere de rău pentru păcat ci şi ruperea cu obiceiurile păcătoase şi, deci, schimbarea vieţii. Este foarte semnificativ faptul că la examinarea pentru botez, comisia de examinare aştepta ca cineva care îl cunoştea de aproape pe candidatul pentru botez să spună că acest candidat este veritabil pocăit deoarece are viaţa schimbată, adică s-a lăsat de obiceiurile păcătoase şi trăieşte acum o viaţă curată. De regulă, nu se grăbeau să boteze pe cineva şi motivul pentru aceasta era să treacă un timp în care să se vadă clar că a avut loc o schimbare a vieţii.

De multe ori erau auziţi unii care spuneau că nu se pot lăsa de anumite vicii. Răspunsul fraţilor conducători era că atunci când omul se pocăieşte cu adevărat, prin aceasta vine şi puterea de schimbare. Omului i se spunea cam aşa: Dacă te-ai pocăit cu adevărat, Dumnezeu îţi dă nu numai iertarea şi spălarea de păcatele din trecut ci şi puterea de a te lăsa de ele şi de a trăi în curăţie.

Eu nu am făcut în învăţătura mea de viaţă spirituală decât să formulez această poziţie baptistă a înaintaşilor noştri în termeni teologici. Adică, eu am spus şi am scris că atunci când te-ai pocăit cu adevărat te-ai unit cu Cristos şi a venit în tine Duhul Sfânt care te-a născut din nou. Prin trăirea în unire cu Cristos şi prin ascultarea de călăuzirea Duhului Sfânt ai acum puterea de a trăi o viaţă curată.

Ceea ce vreau să spun răspicat este că eu nu dau o învăţătură pe care baptiştii români din trecut să nu o fi avut în esenţă, sau, aş zice metaforic, „în faşă”. Înaintaşii noştri au crezut în pocăinţa care produce schimbarea vieţii. Eu doar formulez această învăţătură în mod teologic şi, de obicei, în loc de schimbare spun transformare.

Chemarea mea nu este la o nouă teologie, ci la întoarcerea la ceea ce am fost noi la început.

În „Istoria Baptiştilor din România”, Alexa Popovici mai semnalează un aspect al începuturilor baptiste din ţara noastră şi anume, accentul pus pe o viaţă curată a celor care s-au botezat. Biserica era educată să vegheze asupra vieţii credincioşilor şi, în caz de abatere de la viaţa curată să-i pună sub disciplină. Astfel, despre unul dintre primii pionieri baptişti, Mihaly Toth, Alexa Popovici scrie: „el se purta aspru cu cei căzuţi într-un păcat sau greşeală” şi „dădea sentinţe disciplinare severe”. Mai departe el scrie că Toth „opera ager şi adânc, era fără cruţare şi categoric, ba spre sfârşitul vieţii era un îndârjit în materie de disciplină.”

Pentru a se detaşa de cei ce nu trăiau ca „adevăraţi pocăiţi”, conducătorii Bisericilor de atunci au stabilit că în casele de adunare ultima bancă să fie pentru cei disciplinaţi, un obicei, scrie A. Popovici, care s-a păstrat multă vreme în Transilvania.

Celălalt pionier al mişcării baptiste din Transilvania, Mihai Cornea, a introdus regula că punerea sub disciplină să nu o facă Biserica locală singură, fiind prea slabă pentru aceasta, ci să o facă atunci când venea lucrătorul pe acel „cerc” de Biserici. Lui i se relatau faptele comise şi el trebuia „să chibzuiască şi să propună Bisericii felul de disciplinare.” „Aşa aflăm – continuă A. Popovici – că ori de câte ori sosea Cornea în câte o biserică i se prezentau toate căderile, biserica era adunată la „şedinţă închisă” (mai exact, pe vremea aceea i se spunea „ceas închis”) unde i se propunea felul de disciplină şi biserica vota punerea sub disciplină a celor abătuţi.” Alexa Popovici atribuie această „asprime” faptului că cei voi veneau din biserici reformate şi ei au adus cu ei în mişcarea baptistă şi „calvinismul” lor. Este ciudat că la noi termenul „calvinism” este asociat de unii cu „duritate” şi „lipsă de milă”, ceea ce este departe de ceea ce este calvinismul de astăzi. Eu nu cred că severitatea celor doi pionieri ai Evangheliei de la noi a fost ceva rău, ci dimpotrivă, a fost factorul care a produs o primă generaţie de baptişti cu viaţă curată!

(Citate din vol.1, pag.34, Editura Bisericii Baptiste Române, Chicago, 1980).

Pe noi ne pot speria aceste practici, dar cel puţin aceste lucruri să le reţinem: Înaintaşii noştri înţelegeau că pocăinţa adevărată aduce cu ea schimbarea vieţii, că pocăiţii adevăraţi trebuie să aibă o viaţă după Cuvântul lui Dumnezeu, că Biserica trebuie să vegheze la viaţa membrilor ei şi că fiecare membru răspunde în faţa Bisericii de viaţa lui.

Nu este de mirare atunci că primii baptişti erau renumiţi ca oameni schimbaţi, oameni care trăiesc altfel de cât lumea din jurul lor! Şi nu e de mirare că faptul acesta făcea impactul cel mai mare asupra celor nepocăiţi!

Ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme este că a apărut dorinţa multor pastori de a arăta că biserica lor creşte numeric. Şi pentru aceasta au început să boteze repede pe oricine care spune că crede în Domnul Isus. Şi aşa au fost botezaţi mulţi oameni care nu s-au pocăit cu adevărat şi viaţa nu le-a fost transformată.

Trezirile spirituale

Este semnificativ faptul că Liviu Olah, la începutul lucrării lui la Oradea în 1974, a simţit că trebuie să înceapă cu predici despre „pocăinţa pocăiţilor”. Aceasta sună ca o expresie paradoxală, dar faptul este că adunările noastre sunt pline acum de pocăiţi care nu s-au pocăit cu adevărat niciodată. Repet: pocăinţa adevărată este aceea care duce la ruperea cu orice păcat şi la trăirea în sfinţenie. Şi exact lucrurile acestea s-au întâmplat la Oradea când s-a produs trezirea, adică atunci când s-au pocăit pocăiţii.

Pentru a putea continua, trebuie să fac un salt în istorie.

Aşa a decis Dumnezeu, ca mişcarea creştină să fie lăsată să fie mereu asaltată de Diavolul, a cărui măiestrie în arta coruperii este… diabolică. După perioade de înflorire, o mişcare creştină intră în „rutină”, în compromisuri cu păcatul şi în deviaţii eretice. Atunci când este vorba numai de corupţie pe planul etic, Dumnezeu dă din când în când naştere unei mişcări de trezire spirituală. De regulă, această trezire se face prin cineva care îşi realizează propria păcătoşenie, se pocăieşte şi se aprinde pentru o viaţă de sfinţenie şi apoi reuşeşte să-i convingă şi pe alţii să abandoneze viaţa de păcat şi să înceapă cu pasiune o viaţă curată. Aşa au fost toate marile mişcări de trezire spirituală: ruperi cu păcatul şi înflăcărări pentru sfinţenie. Aşa a fost şi trezirea spirituală începută prin Liviu Olah la Oradea în 1974.

Când mişcarea creştină este deviată în erezie, Dumnezeu dă câte odată câte o Reformă, ca cea începută prin Martin Luther. Alteori, El abandonează acea mişcare şi alături de ea face un nou început prin ceea ce se numesc mişcări sectare. Adeseori acestea au fost cele care au salvat adevăratul creştinism de la pieire.

Încotro va merge mişcarea baptistă din România? Ea ar fi trebuit să fie alternativa divină la erezia colosală din ortodoxie. Dar iată că mişcarea baptistă are acum atât un viciu de natură eretică (învăţătura despre iertare fără transformare), cât şi o gravă infecţie cu păcat şi corupţie. Va mai salva Dumnezeu această mişcare, sau o va abandona şi va face ceva nou în România?

Penticostalii

La ora actuală, cultul care creşte vertiginos este cel penticostal. Aici tragedia este şi mai mare ca la noi. Esenţa problemei este credinţa greşită că vorbirea în limbi este semnul mântuirii. Pentru mulţi, totul se reduce la credinţa că dacă vorbeşti în limbi ai primit Duhul Sfânt şi indiferent cât de păcătos eşti, lui Dumnezeu nu-i pare rău de darul făcut şi te duce în cer. Cu alte cuvinte, singurul lucru care contează este darul Duhului Sfânt a cărui prezenţă, susţin ei, este manifestată prin vorbirea în limbi. Roada Duhului este opţională: ea nu este obligatorie pentru mântuire! Desigur, aceasta este o erezie!

Cu siguranţă că între penticostali există mulţi care Îl cunosc cu adevărat pe Domnul Isus şi trăiesc o viaţă curată în unire cu Domnul Isus. Tocmai de aceea trebuie să ne gândim la cultul penticostal şi să ne rugăm ca şi în acest cult, înfrăţit cu noi, Dumnezeu să trimită o trezire spirituală.

Penticostalii sunt maeştri în a crea în adunările lor stări emoţionale foarte puternice. Ei ştiu să producă stări de mare entuziasm, care pentru mulţi se confundă cu prezenţa lui Dumnezeu. Atractivitatea emoţionalului este o forţă enormă şi ea explică, într-o oarecare măsură, succesul penticostalilor nu numai la noi ci şi în alte părţi.

Eu vreau să le spun aici fraţilor mei penticostali că, datorită credinţei că vorbirea în limbi este semnul mântuirii şi a credinţei că aceasta nu se mai poate pierde indiferent ce fel de viaţă trăieşti, a intrat păcatul în vieţile multora. Ei trăiesc în păcat, dar modul de închinare emoţională din adunări le dă impresia că ei sunt pe calea cea bună. Eu vreau să le spun aici că Dumnezeu nu le va da nici lor o trezire spirituală până când nu vor trăi şi ei „pocăinţa pocăiţilor.” Dar aceasta nu se va întâmpla decât atunci când se corectează erorile de doctrină, deoarece Duhul Sfânt nu ne dă putere să răspândim credinţe greşite. Iată care sunt credinţele despre Duhul Sfânt care trebuie introduse, sau, dacă există deja, să fie puternic accentuate, crezute şi practicate:

1. Duhul Sfânt este numit de apostolul Pavel „Duhul sfinţeniei” (Romani 1:4), iar apostolul Petru ne vorbeşte despre „sfinţenia lucrată de Duhul” (1 Petru 1:2). Prin urmare, scopul principal al Duhului Sfânt este să lucreze în noi „sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12:14). Dacă în viaţa unuia care îşi spune credincios nu apare schimbare în direcţia sfinţirii, înseamnă că Duhul Sfânt nu este în persoana aceea, căci „după roadele lor îi veţi cunoaşte”, ne spune Însuşi Domnul Isus (Matei 7:15-22).
2. Duhul Sfânt este cel care ne dă puterea necesară să nu mai trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci „prin Duhul să faceţi să moară faptele trupului.” Şi apostolul Pavel subliniază că numai în acest caz vom trăi în veşnicie cu Dumnezeu, deoarece numai cei ce umblă călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii şi fiice ale lui Dumnezeu (Romani 8:12-14).
3. Cu alte cuvinte, prin călăuzirea şi împuternicirea Duhului Sfânt refuzăm să mai facem faptele firii pământeşti şi în locul acestor fapte ale omului fără Dumnezeu se formează în noi un nou fel de caracter şi de comportament, numit roada Duhului Sfânt, fără de care nu putem să ne calificăm să trăim în veşnicie cu Dumnezeu (Galateni 5:16-23).
4. Duhul Sfânt este cel care ne îndrumă să privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă chipul Domnului Isus şi să fim transformaţi în acelaşi chip cu al Lui şi se subliniază co acest lucru se face „prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:18). Trebuie să ne fie clar că nu putem avea aici în noi chipul diavolului şi să aşteptăm să locuim în veşnicie cu Domnul Isus. Numai având în noi chipul Lui ne calificăm să locuim cu El!
5. Pe de altă parte, trebuie să credem şi cuvântul din Scriptură care ne spune că „cei care au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, şi gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor” pot totuşi să cadă şi să fie separaţi de Dumnezeu (Evrei 6:4-6). Aceasta se întâmplă când cineva păcătuieşte cu voia, adică ştie că practicile acelea sunt păcătoase şi totuşi trăieşte în ele, şi astfel „va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului” (Evrei 10: 26-29).
6. Cu alte cuvinte, păcatul separă de Dumnezeu şi astăzi exact aşa cum i-a separat pe oameni de Dumnezeu în vechime. În Romani 6, apostolul Pavel face clar că păcatul în viaţa celui credincios îl duce înapoi sub robia diavolului (Rom.6:12-23). Numai acei care perseverează până la sfârşit vor fi mântuiţi (Matei 24:14).

Este foarte încurajator să aflăm că între penticostalii români s-au ridicat recent câţiva predicatori care vorbesc răspicat împotriva păcatului şi avertizează asupra înşelării că limbile dau certitudinea mântuirii. Printre ei se numără Ionel Pleşa, Luigi Miţoi, Vladimir Pustan, etc. Poate că aici vedem primele semne ale unei noi treziri spirituale!

De ce amintesc de penticostali într-o scrisoare despre cultul baptist? În primul rând, fiindcă de teama penticostalilor, care au făcut din Duhul Sfânt un factor emoţional, noi aproape că nu mai îndrăznim să vorbim despre Duhul Sfânt. Noi trebuie să-L aducem înapoi pe Duhul Sfânt în trăirea noastră. Şi trebuie să învăţăm că un anumit emoţionalism, care este expresia entuziastă a bucuriei prezenţei lui Dumnezeu în noi, trebuie să ne caracterizeze şi pe noi şi trebuie să învăţăm să ne exprimăm această entuziastă bucurie mai ales în adunările noastre şi în închinarea noastră. În al doilea rând, dorinţa mea cea mai adâncă este să mai văd odată o trezire spirituală în România. Dacă ea i-ar cuprinde nu numai pe baptişti, ci şi pe penticostali şi pe creştinii după Evanghelie, nu ar fi acesta focul care ar schimba faţa naţiunii noastre?!

Chemare la rugăciune şi la schimbare

O trezire spirituală sănătoasă, care nu degenerează nici în forme nepotrivite nici în mişcări eretice, trebuie să se bazeze pe o învăţătură biblică adevărată. Oare pot să sper că ceea ce mi-a dat Dumnezeu în cartea „Umblarea cu Dumnezeu” este o asemenea învăţătură?

Oare pot să sper că se va ridica un om pasionat pentru sfinţenie prin care Dumnezeu să facă în România o trezire spirituală bazată pe această învăţătură?

Ah, dacă la conducerea Uniunii Baptiste ar fi oameni care ar capta această viziune! Ah, dacă un asemenea om al trezirii şi-ar face meteoric apariţia! Ce forţă mare ar fi un asemenea om când el ar fi sprijinit de întreaga conducere a Uniunii!

Acestea sunt dorinţele ascunse ale inimii mele înaintea Domnului meu. Acum le-am aşternut pe hârtie pentru voi toţi. Vă chem să vă rugaţi cu mine într-un mod nou pentru cultul nostru.

Şi poate că tot ce am scris aici vă va călăuzi în a vă lansa în lupta pentru o conducere a Uniunii care să se dedice cu adevărat vieţii cultului şi care să ardă pentru o mai bună organizare şi, mai ales, pentru trezire şi pentru sfinţire.

Pastor pensionar, Iosif Ţon, Portland, Oregon

27 iulie 2006

Post scriptum

Strategie şi tactică

sau

generali şi căpitani

Câteva noţiuni din domeniul militar ne sunt necesare tuturor.

La statul major al armatei, câţiva generali şi alţi experţi împreună cu ei, oameni care cunosc tot ce se poate cunoaşte despre duşman şi despre propria armată, fac planul general de război. Ceea ce fac ei este strategie, iar planul lor este planul strategic. Acest plan se defalcă apoi pe divizii, şi fiecare divizie primeşte doar planul ei de acţiune. La rândul ei, divizia defalcă acest plan pe regimente, ai căror conducători sunt căpitanii.

Planul primit de căpitan poate să-i spună doar atât, că regimentul lui trebuie să cucerească cutare vale sau cutare deal. Căpitanul nu poate înţelege de ce trebuie să o facă, deoarece el nu are cunoştinţă de întreg planul de război. Dar el trebuie să execute ce i se spune, chiar dacă nu înţelege raţiunea acelei acţiuni. Planul primit de căpitan este planul tactic.

Acum putem vedea diferenţa dintre strategie şi tactică.

Pe plan cultic, pastorul unei Biserici a învăţat la şcoală cum să păstorească acea Biserică. El a primit educaţie tactică. Nu ştiu dacă sunt seminarii sau institute teologice care predau studenţilor lor şi strategie, adică să-i înveţe să gândească problemele întregului cult, a locului acestui cult în ţara respectivă şi a modului în care el poate face impact maxim în acea societate.

Cu alte cuvinte, şcolile noastre produc căpitani, dar nu produc şi generali. Pastorii noştri pot fi buni tacticieni, dar avem prea puţini oameni care ştiu să gândească strategic.

O armată bună ştie să selecteze pe cei mai buni căpitani tineri şi să-i trimită în continuare la studii până când scoate din ei colonei şi generali. Oare cum am putea să stimulăm şi noi măcar pe unii dintre pastorii noştri tineri să înveţe şi strategie şi să devină generali? Iată o temă importantă pentru următoarea conducere a cultului nostru!

Încă o noţiuni militară. Martin Luther a spus că un război are un punct critic unde se va câştiga sau se va pierde războiul întreg. Poţi câştiga multe bătălii în alte puncte ale războiului, dar ele nu-ţi aduc biruinţa în război. Cu toate că tu câştigi acele bătălii, dacă pierzi în punctul critic, pierzi războiul.

În cazul nostru, punctul critic, locul unde se va decide dacă vom câştiga sau nu războiul spiritual din România este să predicăm o învăţătură care să producă oameni de caracter, oameni noi, oameni morali, oameni după chipul Domnului Isus. Dacă falimentăm în acest domeniu, putem câştiga oricâte ale lupte: vom pierde războiul! Dacă membrii Bisericilor noastre nu se deosebesc cu nimic de restul lumii în afacerile lor, în comportamentul lor, în relaţiile lor, nu vom face niciodată un impact semnificativ asupra societăţii noastre.

Date: Thu, 24 Aug 2006 13:15:47 -0000
From: “…”

To:
Subject: Re: Ce as dori eu sa spun cultului baptist din România -de IOSIF TON

Cu parere de rau trebuie sa afirm ca aceasta informare a lui Ton Iosif
imi creaza imaginea cea mai negativa despre Ton pe care as fi avut-o
vreodata. Si eu sunt un credincios roman, baptist, deci informarea sa
mi se adreseaza si mie. Mai intai de toate as dori sa-l intreb daca
pana la ora actuala si-a asumat raspunderea de a le comunica direct
criticile celor vizati si criticati in aceasta informare. Cu toate ca
Ton Iosif a fost pentru multa vreme unul din oamenii cei mai apreciati
de mine, cu durere, trebuie sa-mi revizuiesc pozitia. Ce ma determina
sa fac aceasta sunt unele lucruri care reies din “spusele” lui Ton.
Cu toate ca inca il mai respect, dar felul necrestinesc in care ii
innegreste si critica pe unii conducatori baptisti ma duce cu gandul
la vremuri, sper, apuse de propaganda, agitatie si dezinformare.
Domnul Isus a poruncit ca daca “fratele tau are ceva impotriva ta”
lasa-ti darul la altar si du-te de te impaca cu persoana respectiva.
Din cele spuse de Ton cu privire la conducerea Uniunii Baptiste se
poate vedea ca acest lucru nu a fost facut de Ton. Apoi metoda
aceasta de “a vorbi pe la spate” in publicul “net-ului” fara (asa cum
am mentionat) a da de stire mai intai sau cel putin in acelasi timp
celui vizat este condamnabila.
As dori sa abordez informarea sa in ordinea celor spuse si sa imi
exprim parerea si sa fac unele clarificari.
Ioan Dan si Nicolae Covaci care au fost presedinti ai Cultului Baptist
au fost doi presedinti sub conducerea carora Cultul Baptist a cunoscut
cele mai grele lovituri si compromisuri. Ioan Dan, presedinte din
1945 pana 1951 a colaborat cu regimul comunist proaspat instalat si a
dat tonul obedientei si nu cel al martirajului. Inaintasii nostri
baptisti dinainte de 1944 au stat pentru principiile crestine fiind
gata sa-si dea viata si sa sufere pentru credinta si biserica. Ioan
Dan isi incalca juramantul de loialitate facut in fata monarhului
Mihai I si jura loialitate regimului comunist. Ioan Dan avea ca
vicepresedinte pe Ioan Rusu, om delegat special in relatiile cu
Ministerul de Interne pentru ca securitatea sa poata comunica si
controla direct cu baptistii. Covaci Nicolae (presedinte din
decembrie 1968 pana in 1972, ales in 1972 si presedinte pna pe 10
noiembrie 1975 cand demisioneaza) a colaborat cu securitatea si
Departamentul Cultelor in asa fel incat bisericile, prin reglementarea
serviciilor religioase la care el a consimtit si a dat directive, au
fost fosilizate si lipsite de vlaga. Tot planul de distrugere al
bisericilor baptiste a fost desavarsit sub Covaci pe care Ton il
scoate ca un fel de luminator si far spre descatusarea bisericilor.

Faptul ca aceasta informare contine atatia de “eu” si referiri la
persoana I-a, singular, ma duce cu gandul la necesitatea construirii
unui soclu pentru o eventuala statuie. Nici nu se mentioneaza harul,
mila, indurarea, protectia lui Dumnezeu. Nu neg meritele lui Ton dar
ma doare ca isi primeste rasplata aici si nu “dincolo”.
Daca este adevarat ca “Ceea ce doresc eu este ca miscarea baptista din
România sa se purifice, sa se întareasca, sa capete continut spiritual
bogat si sa intre într-o noua faza în care sa poata face un impact
semnificativ asupra poporului român.” atunci aceasta purificare si
imbogatire spirituala ar trebui sa inceapa chiar de la cel care o
doreste altfel nu este decat un fel de fariseism. Unde este dragostea
“care acopera totul, iarta totul”? De fapt tema dragostei de Dumnezeu
si de oameni in teologia lui Ton nu primeste un loc principal desi ea
este esenta crestinismului. Nu disciplina severa ci dragostea, ravna
pentru evanghelie si sfintirea, dar mai ales dragostea (manifestata
inca de la inceputurile baptismului in Romania prin agape si
ajutorare)a facut ca multi sa vina la credinta baptista si astfel
bisericile sa creasca.
Faptul ca acesti criticati (cei care si-au pastrat verticalitatea)au
stat in Romania si au “suferit intreg zaduful zilei” ii califica mai
mult la conducerea cultului decat pe cei care(cu toate ca probabil
nevoiti)au scapat in libertatea din Occident. Apoi modelele pe care
Ton ar dori sa le implementeze, cele din Marea Britanie si America,
daca ar fi sinceritate ar trebui recunoscute ca falimentare si nu
aducatoare de prosperitate spirituala a bisericii. Acest lucru este
evident in starea jalnica in care se afla cele mai multe biserici din
Occident.
De asemenea Ton face in afirmatiile sale o confuzie intre Marturisirea
de Credinta a Cultului Baptist si Statutul Cultului Baptist. De
asemenea se pare ca nu are constienta structurii de conducere a
cultului unde pozitia de director executiv preia exact toate functiile
si competentele propuse de dansul pentru secretarul general.

Cauzele considerate “catastrofice” de Ton nu trebuie nicidecum cautate
in presupusele lipsuri ale conducerii baptiste, (Ton insusi
incadrandu-se in aceste deplasari peste hotare si lasarea golului de
conducere in biserica si organizatiile in care este implicat). Cauzele
reale ale situatiei actuale trebuie cautate in vina si faptele
colaborarii multora cu comunismul si securitatea, lucruri si pacate de
care nu sunt spalati multi dintre pastori si care ii lipsesc de putere
si eficienta in lucrarea lor spirituala. Cauzele acestea trebuiesc
cautate in influenta si scopurile, uneori meschine, ale acestor
vinovati. Parerea mea este ca pentru prima data dupa aproximativ 50
de ani Cultul Baptist are o conducere integra si sunt convins ca cei
care o critica si o denigraza au de a face intr-o mai mare sau mai
mica masura cu colaborarea de sub regimul comunist.

Ton are si unele lucruri bune in informarea sa. Intr-adevar sunt
multe lucruri care ar trebui reabordate din punct de vedere teologic
dar acestea nu trebuie sa duca baptismul la sistemul de conducere
ierarhic si nici nu trebuie sa stirbeasca responsabilitatea bisericii
locale si a credinciosului individual. Aceasta fiind o alta discutie
ma limitez doar la cele pe care le-am mentionat pana acum.

Da, evanghelizarea trebuie sa cuprinda toate aspectele Evangheliei si
aceasta sa nu fie truncata. Trebuie sa expunem si costul uceniciei
care este expus de Domnul in Luca 9 si in special Luca 14. Pe deasupra
, trezirile nu se fac prin meteoriti ci prin revenirea la Cuvant si
prin iubirea de Dumnezeu care duce la punerea la dispozitia Acestuia
pentru orice lucrare a Stapanului iubit.
Imi pare rau ca cel care a fost un ideal de viata crestina pentru
mine, Ton, acum la batranete isi ia privirile de la Tinta si Capetenia
desavarsirii credintei noastre si se implica intr-un gen de barfa care
nicidecum nu atinge telurile enuntate. Mi-as dori tare mult ca
randurile acestea sa ajunga si la el caci tonul acestei informari a
sale nu ma duce cu gandul decat la atitudinea si actiunea similara a
unor oameni din cercurile baptiste care incearca sa denigreze actuala
conducere in scopuri de pregatire electorala pentru anul viitor, 2007.
Daniel Mitrofan

CORESPONDENTA I

From: “…”

To: “…”

Subject: Intrebari

Date:

Frate Ton

Am cercetat pentru lucrarea de licenta la Oradea, fenomenul persecutiei si colaborarii comuniste. Este un capitol in istoria noastra in care dumneavoastra ati fost unul dintre personajele importante pentru castigarea unor libertati pentru baptisti. Ati initiat si impreuna cu alti pastori ati alcatuit cateva memorii adresate autoritatilor si Occidentului liber. De mult as fi dorit sa va solicit un interviu in care, daca se putea, sa creionam o succesiune cronologica a acestei miscari de “rezistenta” si daca era posibil, de asemenea, sa fi putut obtine copii dupa acele documente.
Fiindca in cercetarea pe care am facut-o si inca o mai desfasor am realizat ca unii pastori au fost colaboratori (unii inainte si apoi s-au dedicat lucrarii lui Dumnezeu cu consecinte nefaste cu tot, unii au fost trup si suflet pentru lucrare dar n-au rezistat presiunilor si au aceptat in partea a doua compromisul, unii care din interese personale au vandut pe frati) am incercat sa iau legatura cu unii lideri si sa-i intreb cum a fost situatia dansilor.
Am si eu cateva nelamuriri cu privire la pozitia dumneavoastra de pe perioada comunista fata de colaborarea cu autoritatile. Ati semnat vreodata un angajament de colaborare? Ati dat note informative? Cum ati raspuns la propunerile de vorbire de bine despre regimul comunist peste hotare, daca au fost astfel de propuneri? Care a fost contextul si cum trebuie interpretate aceste lucruri? Am citit multe procese verbale in care erati de fata in sedinte asistate de oamenii Departamentului si de sedinte in care nu erati prezent dar se discuta despre dumneavoastra. Nu stiu cine sunteti cu adevarat si de aceea am dorit sa va pun aceste intrebari in mod personal. In perioada comunista a fost atata dezinformare, compromis, deghizare incat adevarul (pe care il doresc din tot sufletul) scapa ca un peste. Nu vreau sa judec. Sunt la incheierea unei carti despre persecutia baptistilor din Romania din anii 1920 pana in 1989 si nu vreau sa scriu neadevaruri. Nu vreau aceasta istorie sa fie ca cea a fr. Bunaciu - sa inalt pe cineva care ulterior sa se descopere ca a fost altcineva.
De aceea va rog, aveti bunatatea de a-mi raspunde intrebarilor mele. Nu le vreau provocatoare, nici nu vreau sa fie intelese In felul “cum de i-a putut trece prin minte un asemenea gand cu privire la mine?”. Eram gata sa scriu despre eroii cunoscuti ai credintei baptiste, eram gata sa dau numele unei asociatii cel al unui om care ulterior am descoperit ca ar fi compromis idealul (este vorba de dorinta meade a deschide un Centru de istorie si apologetica). Vreau sa aflu despre dumneavoastra adevarul si in functie de adevar sa se faca evaluarea istorica.
Nu sunteti primul la care am pus aceasta intrebare, am pus-o mai multor persoane din grupul dumneavoastra militant de atunci si am avut parte de raspunsuri din partea fr. Talos, Negrut, Geabou, Gheorghita. Cu fiecare am vorbit in particular.
Va multumesc pentru bunavointa de a citi aceasta scrisoare.
Adresa mea de e-mai este: “…”
Cu drag,
Daniel Mitrofan

From: “…”

To: “…”

Subject: Fwd: Intrebari

Date: Fri, 22 Sep 2006 3:41 AM

Frate Ton,
Va scriu din nou cu gandul ca poate adresa mea de e-mail “…” uneori nu functioneaza. Va mai dau si adresa de pe gmail:“…”
Aceste adrese le folosesc in mod normal. Cred ca este atasat si mesajul anterior cu intrebarile la care as dori sa ma onorati cu un raspuns.
Imi vine intrebarea in minte daca “Tacerea este un DA” la intrebarile mele?
Va mai aduc o intrebare. Cum va explicati ca majoritatea celor care au avut o contributie impreuna la lupta pentru libertati de constiinta si religioase astazi nu mai vorbesc unul cu celalalt? Ma tot gandesc ca poate s-au turnat unul pe celalalt si fiecare stie de lucrul acesta.
Va rog frumos macar scrieti-mi ca nu vreti sa-mi raspundeti.
Va multumesc pentru ingaduinta.
Daniel

From: “…”
To: “…”
Sent: Thu, 28 Sep 2006 1:30 AM
Subject: Fwd: Intrebari

Frate Ton,

V-am rugat frumos sa-mi raspundeti si mie la niste intrebari cu privire la colaborarea sau necolaborarea dumneavoastra cu Securitatea, Departamentul Cultelor. Ati semnat vreodata un angajament? Ati dat note informative? Ati militat vreodata instrainatate in favoarea regimului comunist? Eu cred ca este un rau ca sa ma lasati sa cred ca nu ati colaborat daca ati colaborat si ca ati colaborat daca nu ati colaborat. Sunt prea neinsemnat ca sa ma onorati cu raspunsul dumneavoastra?

Apoi, daca ma lasati asa fara un raspuns, faptul ca nu doriti sa imi raspundeti imi da dreptul (asa cum ati practicat dumneavoastra cu privire la cconducerea Uniunii Baptiste) sa scriu pe internet ceea ce cred despre dumneavoastra chiar daca este gresit?

Eu inca sunt deplin convins si cred ca ar trebui sa va cereti iertare pe masa_rotunda pentru faptul ca i-ati innegrit pe fratii dumneavoasra di conducerea Uniunii. M-as bucura daca ati scrie si despre lucrurile bune despre dansii.

Faptul ca nu doriti sa raspundeti la aceste intrebari, intrebari pe care orice cetatean al Romaniei este intitulat sa le puna prin legea privind deconspirarea celor care au facut politie politica, ma face sa cred ca ati colaborat si ca multe din realizarile dumneavoastra trebuiesc reevaluate. Paradoxul pe care il descoper este ca multi dintre colaboratori sunt implicati in mari organizatii crestine, predica frumos, scriu carti si totusi poarta vina aceasta (de multe ori negata de ei) a colaborarii cu cel rau.

Richard Wurmbrand in predica sa Taine, vorbind despre practicarea tacerii si auzirea vocii lui Dumnezeu in acele momente, povesteste si despre unele lucruri ciudate care se intampla (facand aluzie la istoria bogatului si a saracului Lazar). „Cand esti in tacere afli asa niste voci… Auzi marele dor care este in omenirea aceasta. Multi sunt in iad si ei striga… Voci pe care le auzi. Cateodata ma supar, ma gandesc la frati de ai nostri in Romania care sub dictatura au ajuns unii sa fie informatori ai Securitatii si unii sa colaboreze cu Securitatea si toate. Dar nu ma gandesc la ei. Eu aud din iad. Altii care au facut asa si care acuma sunt in iad si spun : „Wurmbrand, Wurmbrand, Wurmbrand, te rugam un lucru, du-te si spune la alti credinciosi care au fost informatori, care au parat, care au bagat pe altii la inchisoare. Spune-le sa se pocaiasca repede ca sa nu ajunga si ei cumva aici.” Incepi sa auzi voci. Incepi sa capeti indemnuri. Si asta ma face ca de 25 de ani de cand conduc misiunea aceasta, am acuma 82 de ani, sunt slab, sunt bolnav, dar nu pot sa las. Fiindca in tacere, eu stiu cs este dorul celor care sunt in iad.” Wurmbrand a luat foarte in serios realitatea aceasta si a dedicat multi ani din viata sa pentru recuperarea colaboratorilor si securistilor. Intruc?at este o problema de vesnicie este necesara abordarea si clarificarea acestor lucruri in fratietatea baptista.

Cu persistenta de vaduva,
Daniel Mtirofan

Frate Ton,
Va spun din toata inima ca tot ce e in mine striga de dor ca dumneavoastra si altii pe care ii iubesc sa nu fi colaborat. Pe toti cei care ati semnat memoriile va iubeam si va vedeam ca niste giganti ai credintei si curajului, ca modelul fratelui care nu se compromite si care este gata sa renunte la orice pentru Hristos. Apoi facand cercetare si luand interviuri am inceput sa am indoieli cu privire la unii frati. Apoi unii din cei intevievati mi-au sugerat ca unii din fratii acestia au avut legaturi cu Securitatea. Al luat legatura cu fr. Gheorghita Nic, prietenul dumneavoastra si frate iubit de mine, prieten cu Ema, si mi-a confirmat ca a colaborat. Am incercat pe cat am putut ca sa favorizez discret restaurarea sa (prin putinul pe care il puteam face) si fratele Gheorghita a fost restaurat intr-o intalnire in cadrul Comunitatii Oradea. Apoi am aflat ca fr. Geabou, un alt gigant si model pentru mine (am facut misiune la Tiganesti pe cand se adunau in cort) si care imi este ruda acum prin alianta, ca ar fi colaborat. Am incercat in cateva randuri si personal si prin e-mail sa discutam si la inceput m-a refuzat dar in urma discutiei de pe masa_rotunda dansul m-a sunat si a confirmat ca a avut angajament cu Securitatea dar aceasta inainte de memorii. L-am inteles caci isi lasase sotia cu copilul de 1 an in poarta in ziua cand a fost arestat si a dorit din tot sufletul ca ei sa stie ce e cu el si sa-i mai vada. Sunt un pic trist ca dansul nu crede ca a facut nimic rau prin semnarea aceea. Dansul probabil ca si-a rezolvat problema cu Domnul si cu cei din grup (terdelasii, asa cum ii numeste dansul) dar cand ies dosarele public, cat de bine ar fi daca dansul ar fi scris la aceea vreme o biografie in care sa explice contextul si astfel interpretarile arbitrare nu ar face ravagiile in biserica si in lucrarea pe care dansul a facut-o. V-am intrebat si pe dumneavoastra pentru ca inca mai sper ca a fost cineva integru si care a rezistat ca cei dinainte de 1940.
Stiu ca v-am suparat prin felul in care am vorbit la masa rotunda dar va spun sincer ca si pe mine m-a durut poate mai mult decat pe dumneavoastra. Pentru ca inca ii mai iubesc pe fratii Talos, Gheorghita, Negrut si Gacea. Fratele Gacea imi este prieten. Chiar daca acesti frati au caderile lor nu cred ca se merita sa le aduceti critici intr-un public care nu cunoaste partile bune ale acestor oameni, harul pe care Dumnezeu li l-a dat si lucrarea care El a facut-o prin ei. Daca cineva ar fi vorbit asa despre sotia sau prietenul cel mai bun al dumneavoastra nu v-ati fi suparat? DA , recunosc ca am procedat ca un nebun, incercand sa va platesc cu aceeasi moneda, ca sa simtit ceea ce eu am simtit. Nu stiu daca veti putea sa ma iertati. Eu nu sunt un mare crestin, sunt doar unul dintre cei mai mici, in fiecare zi ma tarasc si ma lupt cu lipsa mea de intelepciune, cu limba mea care vorbeste de asa multe ori desertaciuni si lucruri nefolositoare. Atat de rare sunt clipele cand ma gandesc cu adevarat la cele de sus. Atat de rare sunt momentele cand ii spun lui Dumnezeu: Te iubesc. In fiecare seara,chiar in fiecare seara, cand ma plec pe genunchi vin ca un copil vinovat. mereu am facut o trasnaie, am mai suparat pe cineva, n-am vrut sa fac un bine si cate si mai cate. De multe ori ies din mine gemete, oftez, tanjesc, uneori aproape mugesc de dor dupa stare dupa voia lui Dumnezeu. Nu mai stiu cum sa-mi gasesc odihna, caci de multe ori merg incapatanat in caile mele si ma obosesc cu lucrurile mici ale lumii acesteia. Mi-e dor de vremurile acelea cand plecam de la biserica hranit si inviorat.
Nu va mai rapesc timpul. Sper ca dumneavoastra faceti tot ce faceti ascultand vocea Domnului Isus si lasandu-L pe Dansul sa vorbeasca si sa actioneze prin dumneavoastra. Imi vine sa-i pup picioarele lui Pavel, cand spune ca fac nu ce vreau sa fac ci ceea ce nu vreau - o nenorocitul de mine.
Tanjesc dupa oameni integri care sa ne paseasca inainte si noi sa-i urmam pe calea Domnului Isus, oameni care sa ne arate cum sa raspundem cu iubire la rau. Vreau sa intru in ucenicie la un astfel de om dar e greu de gasit. I-am incredintat soarta mea Domnului Isus si stau agatat de Dansul si imi pun nadejdea in El cum se uitau everii la sarpele de arama.
Va doresc tot ce e bine si o inima plina de iubire de Dumnezeu, de oameni si de vrajmasi.
Cu scuze si drag,
Daniel Mitrofan

Frate Ton,

Intrucat am vazut ca intrebarile pe care vi le-am pus, poate intr-o forma mai necristalizata, s-au ridicat de asemenea in mintea unei participante si altui participant la masa rotunda, intrucat evitati raspunsul direct la aceste intrebari, m-am hotarat sa vi le pun iarasi, clar. Intre timp, am recitit unele parti din cartea CONFRUNTARI si pot spune ca in lucrarea inclusa acolo Locul crestinului in socialism (Manifestul crestin) duceti o munca de contrainformare cu privire la afirmatiile pastorului Richard Wurmbrand cu privire la biserica subterana si la caracterul demonic al comunismului si socialismului (Marx si Satan si Torturat pentru Cristos). (exista biserica subterana ex. Greco-Catolicii, Oastea Domnului, si mici grupuri slab organizate de evanghelici) Prin Manifestul Crestin si prin ceea ce ati “afirmat in Anglia – in prelegeri tinute la mai multe universitati – ca crestinul are loc in statul socialist” (Confruntari p.116) ati contrainformat Occidentul cu privire la realitatile din Romania si din blocul comunist relatate de Wurmbrand. Dumneavoastra urmareati a face posibila conlucrarea crestinului cu acest sistem diabolic si prin desfasurarea logica a argumentarii distrugeti in inima cititorului ideea de a se ridica impotriva acestui sistem social. Ori ati fost naiv atunci cand in 1974, acel om din guvern, v-a sugerat sa aratati ceea ce puteati face pentru socialism, ori ati facut-o constient. Desi incerc sa renunt, in mintea mea mereu persista intrebarea daca ati colaborat cu regimul comunist. Si cum acum sunteti pastorul unei biserici virtuale si intrucat prin Legea nr. 187 din 7 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, publicată în Monitorul oficial nr. 603 din 09 decembrie 1999, cu rectificări publicate în Monitorul Oficial nr.619 din 17 decembrie 1999, se specifică în Art.2 că orice cetăţean al României şi alte instituţii publice menţionate

„au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de agent sau colaborator al organelor securităţii, ca poliţie politică, a persoanelor care ocupă sau candidează pentru a fi alese ori numite în următoarele demnităţi sau funcţii: …

r) rectorul, prorectorii, secretarul ştiinţific al senatului universitar şi decanii din instituţiile de învăţământ superior de stat sau private; …

ţ) ierarhii şi şefii cultelor religioase recunoscute de lege, până la nivel de preot inclusiv, precum şi asimilaţii lor de la parohiile din ţară şi străinătate;…

va pun din nou intrebarile acestea si va rog inaintea martorilor vazuti si nevazuti sa-mi raspundeti la ele direct si clar. Ati semnat vreodata vre-un angajament cu Securitatea sau Departamentul Cultelor? V-ati desolidarizat vreodata de Wurmbrand, Popescu, Nicolescu in scris sau public? Ati dat note informative? Ati dus munca de dezinformare sau contrainformare in strainatate in favoarea regimului comunist?

Eu pot sa va spun inaintea martorilor vazuti si nevazuti ca va pun aceste intrebari in numele meu personal si ca nu am nici o implicare in fostul sistem securist. Vreau doar ca istoric sa stiu lucrurile acestea si nu ma voi lasa pana nu le voi afla raspicat.
Asteptand raspunsul dumneavoastra,
Daniel Mitrofan

“…”wrote:

Draga Daniel,

Eu nu te cunosc personal, dar modul in care ai vorbit la masa rotunda ma face sa nu pot purta un dialog personal cu tine.

Intrebarile tale sunt justificate si la timpul potrivit le voi da raspuns, poate la masa rotunda, dar nu ca un dialog cu tine.

Dosarele de la securitate vor fi date curand publicitatii. Atunci se va vedea clar cine si ce a facut.

Despre mine au circulat documente facute chiar de securitate. Cand se vor publica dosarele, se va vedea si modul in care au cautat ei sa ma compromita.

Orice documente ai tu, s-ar putea sa constati ca nu reprezentau realitatea. de aceea, nu te grabi sa judeci pana nu iese tot dosarul la iveala.

Cu dragoste,

Iosif Ton

INFORMARE PE GRUPUL masa_rotunda

(raspuns pe masa_rotunda)

„ Iubitii mei,

S-au formulat mai multe intrebari referitoare la colaborarea mea cu securitatea si subiectul acesta trebuie clarificat.

Am scris cu ceva timp in urma un material pe aceasta tema si l-am dat unui numar restrans de persoane. Acum ca s-a ridicat atat de strident aceasta intrebare aici, am postat paterialui si in file, cu titlul Eu si securitatea. Cititi-l si judecati-ma cum credeti de cuviinta.

Din momentul in care am scris lucrarea “Cine isi va pierde viata”, in 1973, pana astazi, m-am luptat pentru fratii mei de credinta cum am stiut eu mai bine si am platit un pret pentru aceasta. In acesti 33 de ani nimeni nu va putea gasi ca as fi facut vreun compromis in acest domeniu.

A fost o perioada, insa, intre 1958-1967 cand am fost departe de Dumnezeu. Atunci am trait ca un om fara Dumnezeu. Nu cred ca cineva imi va cere sa fac o descriere mai clara decat aceasta despre acei ani.

Dar… restul cititi in eseul Eu si securitatea.

Cu stima pentru toti,

Iosif Ton

Eu şi securitatea

O explicaţie despre mine şi alţi pastori

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii. Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi.

Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu.

În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj). În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii. În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual. În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia. La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia.

Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei.

Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, (Aurel Zapodean n.a) deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul dumneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul. Eu i-am răspuns:

„Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei.

Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis:

„Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară.

Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea (Zapodean n.a.) m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti (Negrut si Talos, n.a.), care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac). Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori. Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?”

La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată (Geabou, trebuie verificat daca n-a mai colaborat, n.a.).

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul. (e posibil Sfatcu?)

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul. (Gheorghita, na.)

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!

Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi! Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:1 şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.”

„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).” (incheiere raspuns pe masa_rotunda)

Frate Ton,

Va multumesc mult pentru efortul sufletesc pe care l-ati facut ca sa scrieti de lucrurile pe care vi le-am cerut. Poate ca m-ati catalogat in mintea dumneavoastra ca unul care va ataca. Sa stiti ca nu va judec. Am facut un studiu amplu al persecutiei baptistilor si stiu ca numai recunoasterea publica, asa cum ati facut-o si dumneavoastra, va elibereaza si va fi un scut atunci cand toate cele care s-au spus la intuneric vor fi strigate de pe acoperisul caselor. Tocmai pentru aceasta militez. Mai este timp pentru cei care nu au facut-o s-o faca. Numai explicare exacta a contextului in care au fost date angajamente si informari va da posibilitatea gasirii intelegerii si iertarii fratietatii. Va iubesc pentru dovada aceasta de curaj. Nu toti vor aprecia lucrul acesta dar marturia dumneavoastra va fi eliberata acum de rice parghii care ar dori sa o distruga. In lumina si adevar, transparenta este atata libertate.
Mai am o rugaminte la dumneavoastra. Inca mai cred ca nu ati procedat principial cand ati dat numele fratilor Talos, Gheorghita, Gacea si Negrut si ati spus doar lucruri negative despre dansii (fara a mentiona macar in acest public care nu ii cunosc personal si lucrurile bune si calitatile lor). Cred ca ar fi un gest biblic si un exemplu practic daca v-ati cere iertare pentru aceasta - nu pentru criticile aduse. Bunul Dumnezeu sa va dea bucurie, pace si nadejde si sa va ajute sa fiti un exemplu cu adevarat al celor scrise si invatate de dumneavoastra.
Cu o reinnoita apreciere si dragoste,
Daniel Mitrofan

__________________________________________________
O A DOUA DISCUTIE

Frate Ton,

Ati purtat numele conspirative Cristea Ioan, Micu Victor si probabil altele. Dumnezeu va scoate toate lucrurile ascunse odata la iveala. Am avut ocazia sa citesc dezvinovatirile dumneavoastra cu privire la notele prin care va angajati sa serviti securitatea si peste hotare. Am citit si mesajul dumneavoastra din Thailanda prin care sustineati socialismul printr-un om nou. Imi este clar ca ati dezinformat vestul cu privire la Richard Wurmbrand si cu privire la ceilalti dizidenti. V-ati dezis de cei din comitetul ALRC cand acestia au fost in necaz. Ati cazut la pace cu Departamentul cultelor si cu securitatea. Parerea mea necristalizata inca este ca tot acest scenariu de “dizident” sau luptator pentru libertate a fost ca sa va promoveze o imagine de persecutat peste hotare ca sa puteti actiona si sa va puteti infiltra ca om al Serviciului Extern de Informatii in cercurile inalte si sa le influentati “pozitiv” pentru Romania. De ce as crede marturia unui ofiter ca Zapodean cu privire la nota dumneavoastra? O marturie a unui om care a lucrat o viata intreaga cu minciuni si dezinformari? De ce ar fi spus adevarul? De ce intalnirea cu Talos si Negrut, decat ca sa va acopere mai departe pe dumneavoastra? As dori sa nu fie asa dar asa se contureaza imgainea dumneavoastra: o imagine a unui agent dublu, atat in serviciul Romaniei cat si in cel al unei alte tari. As dori ca sa aflu adevarul adevarat. Am avut ocazia sa vad numele dumneavoastra legat de calificativul spion. Chiar daca ati fi fost spion american, nici chiar asa nu v-ar scadea vreun pic vinovatia vietii duplicitare.
Am citit un text in care va propuneati al doilea mistic al romanilor pe langa Richard Wurmbrand. Sunteti pe departe de a fi acel om. Anii trec iute, cei mai tari ajung la 80 sau poate 90 si va trebui sa ne infatisam toti inaintea lui Dumnezeu. Macar in acesti ultimi ani de v-ati recunoaste vinovatiile si ati termina cu dezvinovatirile. Nu am gasit niciodata undeva unde sa spuneti: am fost un ticalos, am vandut oameni, am facut ce a fost rau, imi pare rau de ce am facut, ma dezic de acel Ton, ma pocaiesc si cer iertare fratietatii, tuturor celor ce au auzit de numele meu.
As vrea din tot sufletul sa fie altfel, am incercat mereu sa pastrez intai premiza de nevinovatie sa gasesc scenarii in care sa fi fost de partea binelui dar evidentele din ce in ce mai mult ma imping spre o concluzie trista, aceea ca ati fost cu adevarat un om al securitatii. Sunt oameni ca Mona Musca, dispretuiti si condamnati de public pentru ca au furnizat informatii cu privire la niste studenti straini si se incadreaza in categoria celor care au facut politie politica. Si dumneavoastra va incadrati cu prisosinta in aceasta categorie. Ma mir ca acceptati si volume omagiale (ex. cel coordonat de Radu Gheorghita). Pana acum avem volume omagiale doar pentru informatori (doua pentru Bunaciu (”Ivan” si “Baciu”, unul pentru Talpos, “Profesorul” si unul pentru Ton “Cristea Ioan”, “Micu Victor”).
Istoria trebuie sa stie adevarul. Acum in Saptamana Patimilor, n-ati vrea sa-mi spuneti adevarul despre dumneavoastra? “Marturisiti-va unii altora pacatele”. Stiu ca aveti angajamente sa nu divulgati aceste secrete. Va rog din tot sufletul, povestiti-mi intreaga poveste asa cum este ea din anii 50 pana in prezent. Ce mai aveti de pierdut, de cine sa va mai temeti? Numai adevarul va lasa imaginea cea mai benefica in urma dumneavoastra, aceea a adevarului. Nu sunt si nici n-am fost vreodata in legatura cu securitatea, de mine n-aveti de ce sa va temeti. Ati cautat toata viata sa va claditi o imagine, la ce bun? Ce faceti cu ea, unde o luati?
Va rog sa-mi povestiti cum au fost lucrurile. Cu de s-a intamplat sa mergeti la Viena (centru al spionajului romanesc)? Cum de ati obtinut bursa prin Ted Kent? Ce ati facut in Anglia? Care a fost relatia adevarata in legatura cu Alan Scarfe? Care a fost pactul cu Externele, “termenii dumneavoastra” cu ei. Stiu ca o mare majoritate din pastori au fost colaboratori.
Domnul Isus in fata Marelui Preot si in fata lui Pilat a fost jurat sa spuna adevarul si l-a spus stiind ca acesta ii va aduce rastignirea si moartea. V-as jura si eu pe dumneavoastra, dar nu o fac.
Capitolul anilor 70, 80 trebuie scris in istoria baptistilor din Romania si se va scrie odata. Daca as putea v-as conditiona insasi mantuirea dumneavoastra de spunerea adevarului, dar nu pot sa fac asa ceva.
Daca as fi convins ca asa stau lucrurile nu v-as fi scris, dar dramul acela de prezumtie care inca mai persista, ca poate exista undeva o explicatie care sa faca lumina acestor lucruri, ca s-ar putea sa mai aveti un ungher de nevinovatie, ca s-ar putea sa traiti o viata noua acum, ma face sa va scriu din nou.
Nu mai sunt convins de maretia nici unei miscari de rezistenta sau dizidenta in cadrul baptistilor. De aceea caut, de aceea nu laud nici ALRC-ul, caci strategia si tentaculele securitatii s-au intins mai subtil si mai departe decat as fi crezut.
Chiar daca v-am ranit, chiar daca v-am suparat, nu va sunt dusman. Voi scrie despre dumneavoastra ceea ce evidentele actuale