Postat de: centruldeistoriesiapologetica | noiembrie 27, 2007

CAZUL FR. TON IOSIF

Abordarea cazului Ton a fost initiata de scrisoarea sa “Ce aş dori eu să spun cultului baptist din România”, scrisoare care a trezit in mine suspiciunea ca acest mesaj nu are o intentie curata, ci una de pregatire a terenului pentru alegerile, din mai 2007 (actiona prin discreditare publica a unor oameni cu influenta din cadrul Cultului Baptist). Am pornit in acest demers cautand si aratand realitatea, asa cum o percepeam eu. Apoi am initiat un dialog cu fr. Ton pentru lamurirea unor aspecte. Pe alt plan imi desfasuram cercetarea in arhive de unde mi se ridicau alte intrebari. Desi am intentionat sa-l ajut ca sa se elibereze de acest trecut si sa facilitez (asa cum m-am priceput la acea vreme) initiativa personala a dansului pentru recunoasterea trecutului sau, trebuie sa spun cu dezamagire ca dumnealui nu a facut nici o marturisire decat atunci cand nu a mai avut incotro, iar atunci cand a facut vreo marturisire a facut-o cu zgarcenie scotand la iveala doar informatiile care erau deja cunoscute de altii. Voi reda mai jos cronologic felul in care s-au desfasurat evenimentele, modul cum a iesit in public cu marturisirea colaborarii sale ca urmare a intrebarilor puse iar apoi o corespondenta lunga in care am incercat mereu sa aflu adevarul. In cele din urma, deznadajduit (intrucat fr. Ton dorea cu tot dinadinsul sa ma convinga de un scenariu care nu corespunde in total realitatii, eludand astfel adevarul), a trebuit sa initiez terminarea discutiei, care imi rapea doar timpul si doar imi incetosa vederea. Redau aceasta conversatie din care am scos cateva paragrafe nesemnificative si care ar aduce atingere si lezare unor terte persoane. De asemenea, sublinierile facute, care nu existau in textul original, sunt menite a evidentia anumite aspecte. Lectura este lunga (aprox. 80 pagini) dar am considerat potrivit ca toate aceste mesaje scrise sa fie laolalta pentru o mai buna intelegere a lucrurilor. (textul poate contine autocorecturi ale programului cu care a fost scris)

Iosif Ţon

Ce aş dori eu să spun cultului baptist din România

Rădăcinile şi implicarea mea in Uniunea Baptistă

Am avut marele privilegiu să mă nasc într-o familie de credincioşi baptişti care mi-au fost model de trăire în armonie şi cu mare pasiune pentru dreptate şi corectitudine.

Un frate mai mic al mamei mele, Ioan Cocuţ, a fost Secretar al Uniunii Baptiste aproximativ între anii 1934-1938. Omul care a fost folosit de Dumnezeu pentru întoarcerea mea la El, în decembrie 1950, a fost Ioan Socaciu, Directorul Seminarului Baptist din Bucureşti. Primul meu mentor, şi cel care m-a lansat ca predicator, a fost Ioan Dan, pe atunci (1951-1954), Preşedinte al Uniunii Baptiste. El a fost cel care mi-a spus despre planul comuniştilor de a distruge cultul baptist şi despre unele dintre metodele folosite pentru aceasta.

După ce m-am întors de la studiile teologice din Anglia, în 1972, Nicolae Covaci, Preşedintele din acea vreme a Uniunii Baptiste, a fost cel care mi-a descris pe larg toate metodele folosite de comunişti pentru sufocarea bisericilor baptiste. Lucrul acesta m-a dus la a scrie toate acestea în lucrarea „Cine îşi va pierde viaţa” (1973), în care am descris interdicţiile impuse pastorilor şi bisericilor şi am chemat frăţietatea să le respingă chiar cu preţul vieţii, eu însumi riscându-mi viaţa scriind această lucrare. Faptul că mi s-au alăturat 50 de pastori care au scris preşedintelui ţării o scrisoare în care afirmau că ceea ce am scris eu corespunde realităţii mi-a salvat viaţa şi în cele din urmă a făcut ca cele mai multe dintre acele interdicţii să fie anulate, aşa cum am relatat în cartea mea „Confruntări.”

În anul 1977, împreună cu Aurel Popescu şi cu Pavel Nicolescu, am scris o altă lucrare, de data aceasta arătând alte forme de persecuţie: amenzi pentru întruniri în case, presiuni asupra elevilor să nu mai frecventeze biserica şi retrogradări sau dări afară din serviciu. Pentru aceasta am fost arestaţi, bătuţi şi acuzaţi de trădare de patrie. Am fost eliberaţi după şase săptămâni, în urma unor puternice presiuni din afară.

În anii în care am fost în exil (1981-1990), am întreprins multe acţiuni pentru apărarea celor persecutaţi pentru credinţă în România şi am vorbit de multe ori pe această temă la programul nostru de la Radio Europa Liberă.

În anul 1990, după repatriere, am lucrat împreună cu Vasile Taloş, Nicolae Gheorghiţă şi Paul Negruţ la scrierea noului statut al Uniunii Baptiste.

Între 1991-1995 am fost membru în Consiliul Uniunii.

În 1996, în cursul unui turneu la diferite Biserici Baptiste din ţară, am văzul golul spiritual din vieţile multora şi am fost chemat de Dumnezeu să ies din activităţile mele din Oradea şi să mă dedic cursurilor de viaţă spirituală ţinute câte o săptămână în Biserici din toată ţara. Consider că aceste cursuri au fost cea mai de seamă contribuţie a mea la viaţa Cultului Baptist. Ele sunt sistematizate în cartea mea Umblarea cu Dumnezeu în unire cu Domnul Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Lucrurile pe care le-am scris în Introducerea la această carte sunt cel mai important mesaj al meu adresat Cultului Baptist.

Odată cu terminarea mandatului meu în Consiliul Uniunii în 1995, nu m-am mai implicat în problemele specifice conducerii cultului. Nu m-am mai implicat în primul rând deoarece nu am mai fost ales în conducere şi, deci, nu am mai avut autoritate dată prin procesul electiv.

În al doilea rând, din 1996 încoace m-am dăruit cu exclusivitate procesului de creare a unui sistem de învăţătură pentru cei convertiţi, sistem care lipseşte în general în cultele evanghelice. Mulţumesc lui Dumnezeu că nouă ani de zile m-am concentrat să pun laolaltă această învăţătură şi că ea s-a finalizat în cartea mea recent publicată întitulată Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Aşa cum rezultă din cele de mai sus, eu am fost implicat direct şi adânc în viaţa cultului nostru.

Un nou mesaj către Uniunea noastră

Cineva m-a întrebat recent dacă astăzi mai am ceva de spus cultului baptist. Răspunsul meu imediat a fost că ceea ce am avut eu de spus cultului meu este scris în cartea Umblarea cu Dumnezeu. Acesta este mesajul meu principal şi esenţial pe care mi l-a dat Dumnezeu pentru fraţii mei şi pentru surorile mele.

M-am gândit însă că ar fi bine să mă uit la ce se petrece în cultul baptist din România şi să văd dacă nu aş avea ceva de spus şi la nivelul organizării cultului şi la nivelul conducerii lui.

Eu am ieşit la pensie, la vârsta de 70 de ani, şi astăzi locuiesc în oraşul Portland, statul Oregon, în USA. Este evident că nu mai aspir spre funcţii în cult şi nici spre alte poziţii privilegiate. Ceea ce doresc eu este ca mişcarea baptistă din România să se purifice, să se întărească, să capete conţinut spiritual bogat şi să intre într-o nouă fază în care să poată face un impact semnificativ asupra poporului român.

De pe această poziţie, deci, am simţit îndemnul să mă uit din nou la ce se întâmplă în cultul nostru şi să ofer câteva observaţii şi câteva sugestii. Ca să fac acest lucru, este necesar să observ şi lucrurile pe care eu le consider că nu sunt bune. Lucrul acesta îl fac nu ca să critic anumite persoane, ci să semnalez ceea ce cred eu că nu este bine şi să pot spune apoi cum cred eu că ar trebui organizat cultul şi în ce direcţie ar trebui să meargă el.

Scurt istoric al Uniunii din 1990 încoace

Să începem de la prăbuşirea comunismului. Sub comunism am avut câţiva bărbaţi de mare curaj, care au ştiut să lupte şi să-şi rişte chiar şi viaţa. Când a venit libertatea, aceşti oameni au intrat imediat în noua conducere a Uniunii Baptiste. Ceea ce se vede limpede este că, în timp ce ei au ştiut să lupte sub comunism, ei nu aveau darurile necesare pentru conducerea Cultului în vreme de libertate. Înainte însă de a arăta acest lucru mai detaliat, vreau să mai arăt ceva foarte esenţial.

Eu am trăit câţiva ani în Anglia (la studii) şi apoi şi mai mulţi ani în USA (în exil). În timpul acesta am cunoscut modul de organizare a baptiştilor englezi şi apoi a celor americani. Cu această experienţă am venit eu la întâlnirile din 1990 cu Vasile Taloş, Nicolae Gheorghiţă şi Paul Negruţ pentru scrierea noului Statut al Uniunii Baptiste. În cadrul acestor întâlniri am făcut mai multe explicaţii şi recomandări. Iată despre ce este vorba.

În Uniunea Baptistă din Marea Britanie, funcţia de conducere principală o are Secretarul General. Acesta este ales pe cinci ani (cu posibilitate de alegere pentru al doilea mandat). El poate fi ales fie dintre pastorii proeminenţi, fie dintre profesorii de seminar sau chiar dintre laici. El este degrevat de orice altă slujbă şi el conduce practic toată viaţa Uniunii. Preşedintele se alege doar pe doi ani (cu posibilitatea unui al doilea mandat) şi el este doar reprezentativ şi, practic, el participă la evenimentele speciale ale Uniunii ( inaugurări, deschideri de Biserici, ordinări, etc).

Am propus cu mare insistenţă să adoptăm şi noi acest sistem: să avem un secretar cu capacităţi de organizare şi de reprezentare, care să fie degrevat de orice alte slujbe şi să fie dedicat numai administrării Uniunii. Nu am găsit nici un sprijin pentru această propunere. Şi iată ce s-a întâmplat. În 1991, a fost ales ca Preşedinte Vasile Taloş, extrem de ocupat ca pastor la o biserică de aproape o mie de membri, iar ca Secretar General a fost ales Nicolae Gheorghiţă, care era unul din pastorii de la Biserica Emanuel din Oradea şi care trebuia să facă naveta la Bucureşti.

La scurtă vreme, fiecare dintre ei a venit la mine separat, să-mi spună că „nu-i ascultă fraţii.”

L-am întrebat pe fiecare: „Aveţi nişte proiecte clare? Aţi spus voi Bisericilor unde vreţi să le duceţi? Aveţi voi un plan de acţiune?” Fiecare mi-a răspuns că nu au aşa ceva. Atunci le-am spus: „La ce să vă asculte fraţii? Întâi spune-ţi-le clar unde vreţi să-i duceţi şi abia apoi să vă plângeţi dacă nu vă ascultă!” Eu m-am oferit să le fiu consilier şi să-i ajut să întocmească un plan de acţiune şi să formuleze proiecte pe care să le ofere fraţilor.

Nici unul nu a vrut să-i ajut. Motivul este ridicol: fiecare se temea să nu fie perceput ca fiind „omul lui Ţon” (există la unii o alergie în acest sens!).

Şi astfel, fiecare a continuat să lucreze fără consultare cu alţii şi fără nici o direcţie. Apoi, în 1993, Vasile Taloş s-a înscris la doctorat în America şi a plecat acolo pentru cursurile cerute. Timp de şase ani, în mod practic, Uniunea a avut un Preşedinte care studia în America.

Din 1995 până în 1959, Secretar General a fost A. Gacea, pastor la Tulcea, care nu a renunţat la funcţia lui de pastor, ci venea doar câteva zile pe săptămână la Bucureşti ca să rezolve treburi curente şi să semneze acte! Cu Preşedintele în America şi cu Secretarul General la Tulcea, era normal ca Uniunea să nu primească mult de la conducătorii ei.

În 1999, a fost ales Preşedinte Paul Negruţ din Oradea şi Secretar General Onisim Mladin, pastor la o Biserică mare în Arad şi foarte ocupat acolo! Cât îl priveşte pe Paul Negruţ, el era şi pastor la Biserica Emanuel şi Rector al Universităţii Emanuel (fiecare dintre aceste slujbe l-ar fi cerut în exclusivitate!). Probabil că el a dorit poziţia Preşedinte deoarece aceasta îi dădea un mare prestigiu în străinătate şi era un mare atu pentru adunarea de fonduri pentru Universitate. Motivul nu era rău, în sine, dar faptul că el nu avea timpul necesar pentru problemele cultului a avut consecinţe pe care eu le consider catastrofice. Iată despre ce este vorba.

Pentru a justifica faptul că nici el nici Secretarul General nu sunt în permanenţă la biroul Uniunii la Bucureşti, Paul Negruţ a redefinit rolul Uniunii spunând că aceasta nu are decât „funcţia de reprezentare în faţa autorităţilor de Stat” şi că toate celelalte activităţi (evanghelizare, misiune, binefacere, radio, etc.) trebuie să le facă Biserica locală. În felul acesta, Preşedintele şi Secretarul General vin la centru numai pentru situaţii de reprezentare care cer relativ puţin timp pentru soluţionare.

De ce există Uniunea Bisericilor Baptiste

Să ne uităm mai de aproape la subiectul acesta: rolul sau raţiunea de a fi a Uniunii Baptiste.

Este adevărat că, teologic vorbind, Biserica locală este suverană peste destinele ei şi este răspunzătoare înaintea lui Dumnezeu nu numai de viaţa ei internă ci şi de misiunea în afară, către lume. Iată însă ce se întâmplă în mod practic. Pentru a ceasta dau un exemplu din America.

Acum cca 80 de ani, unele Biserici din Convenţia Baptistă de Sud, din USA, nemulţumite de anumite tendinţe din Convenţie, au decis să iasă din Convenţie şi s-au declarat Biserici Baptiste Independente. Foarte curând, Bisericile acestea şi-au dat seama că au nevoie să vină laolaltă în conferinţe în care să-şi definească identitatea, să-şi facă un Seminar al lor, să scoată o revistă a lor prin care să ştie unele de altele, etc. şi astfel au format o „asociaţie de biserici independente” (adică, o uniune, dar fără numele de uniune!). Ceea ce este foarte clar este că Bisericile locale nu pot exista în izolare unele de altele. Există foarte multe lucruri pe care ele nu le pot face singure, ci doar unindu-şi resursele, inteligenţele şi energiile.

Mai este o problemă, care este specifică ţării noastre şi a altor câteva din Europa. În America, există o agenţie de Stat care înregistrează bisericile şi fundaţiile nou-formate şi le dă certificatul de biserică sau de fundaţie după cum o cer ele, fără să pună multe întrebări sau condiţii. La noi, Judecătoria înregistrează numai fundaţii şi asociaţii, nu şi biserici. Judecătoria nu-şi asumă competenţa de a decide ce este o biserică. Atribuţia de a deschide o biserică este dată cultelor legal constituite şi recunoscute prin legea Statului. Nu poţi să deschizi o biserică decât în cadrul unui cult legal recunoscut şi cultul acela verifică, după regulile lui, dacă eşti sau nu o biserică şi cultul îţi dă autorizaţia de biserică. Cu alte cuvinte, legal vorbind, în România Biserica baptistă locală îşi capătă fiinţa de la Cultul Baptist. Dacă s-ar dizolva cultul, legal Bisericile baptiste şi-ar pierde caracterul de persoană juridică.

Aceasta înseamnă, printre altele, că Bisericile baptiste ar trebui să aibă mare grijă de Uniunea lor, căci juridic ele există numai cât timp există Uniunea!

În actuala lege a cultelor nu există o prevedere pentru înregistrare de noi culte, iar cei ce lucrează acum la noua lege a cultelor doresc să facă să fie cât mai greu să se înregistreze noi culte. Prin urmare, deocamdată, şi poate pentru multă vreme de aici înainte, Bisericile baptiste ar face bine să-şi susţină cât mai solid Uniunea!

Atunci, care ar trebui să fie funcţiile Uniunii Baptiste din România?

Una dintre funcţiile ei cele mai importante este să definească natura şi doctrina Bisericilor din sânul ei. Dezbaterile din ultimii 15 ani cu privire la Statutul Uniunii sunt şi ele strădanii de a defini cine suntem şi cum este alcătuită şi cum funcţionează o Biserică locală, de exemplu, dacă ea trebuie să aibă numai diaconi sau să aibă şi prezbiteri, şi care sunt raporturile Bisericii locale cu Uniunea.

Dacă definirea acestor probleme organizatorice este atât de dificilă, ce se va întâmpla când se vor începe discuţiile despre Mărturisirea de credinţă? Şi necesitatea acestor discuţii nu va întârzia prea multă vreme. De exemplu, după Mărturisirea noastră de credinţă noi suntem amilenişti, dar au apărut în cult foarte mulţi pastori care sunt premilenişti. Statutul actual prevede că o Biserică trebuie să adopte Mărturisirea de credinţă ca să poată fi autorizată de Uniune. Nu se face un compromis, ba chiar o ilegalitate, când Uniunea autorizează Biserici care sunt premileniste? O altă situaţie: Mărturisirea de credinţă este clar pe poziţie de libertate de voinţă, care implică o alegere personală şi posibilitatea căderii de la credinţă, dar acum există tot mai mulţi pastori şi teologi baptişti români care sunt calvinişti. Aceştia cred şi propovăduiesc că pentru mântuire alegerea o face Dumnezeu şi că, în consecinţă, după convertire nu mai există posibilitatea pierderii mântuirii, a căderii din har. În jargon popular, aceasta se exprimă prin expresia „Odată mântuit pentru totdeauna mântuit” (indiferent cât de păcătoasă îţi este trăirea!). Cum şi cât timp vor putea convieţui aceste doctrine total opuse una celeilalte în cadrul aceluiaşi cult?

(Pentru a nu crea impresia că mişcarea calvină nu are nimic bun în ea, trebuie să amintesc că această mişcare a dat naştere „puritanismului”, unul dintre cele mai solide curente pentru sfinţenia vieţii din întreaga istorie a creştinismului, activ în special în secolul al XVII-lea!)

O altă situaţie: Mărturisirea de credinţă prevede că divorţul este admis nu numai pentru adulter, ci şi pentru „părăsire răutăcioasă a căminului” şi prevede posibilitatea recăsătoririi în aceste situaţii a părţii nevinovate. Ori, sunt biserici în care recăsătorirea nu este permisă cu nici un chip, nici pentru cei care au fost abandonaţi fiindcă soţul sau soţia şi-a găsit pe altcineva şi s-a dus şi s-a recăsătorit. Putem noi condamna la viaţa aspră de celibat pe cineva care, prin abandon familial, este victimă clară a unui partener necredincios?

Uniunea ar trebui să organizeze întruniri de experţi pe asemenea teme, să producă materiale de discuţii şi în final să convoace conferinţe naţionale pe asemenea teme şi să dea măcar linii directoare pentru întreg cultul.

Sunt multe alte asemenea teme pe care Bisericile locale nu au capacitatea să le rezolve. Ele aşteaptă de la Uniune să le dezbată şi să caute şi să dea soluţii pentru fiecare. Chiar dacă se vor stârni dezbateri aprinse, acestea sunt mai de dorit decât actuala stagnare şi amorţeală din Biserici.

O altă funcţie necesară a Uniunii este de a organiza misiunile interne şi pe cele externe. Un exemplu englez ne va fi de ajutor şi la această temă. Când William Carey, cândva pe la 1780, a început să vorbească despre necesitatea de a trimite misionari în alte ţări, Uniunea Baptistă a Marii Britanii a rămas indiferentă, sau a fost chiar ostilă acestei idei. Atunci, un grup de prieteni şi adepţi ai lui Carey au format „The Baptist Missionary Society”. Societatea aceasta a trimis de atunci încoace mii de misionari în toată lumea. Ea a funcţionat independent de Uniunea Baptistă. În cele din urmă, acum vreo patruzeci de ani, s-a ajuns la realizarea că Uniunea Baptistă ar trebui să organizeze ea însăşi lucrarea misionară a baptiştilor britanici şi Baptist Missionary Society şi British Baptist Union au fuzionat, după aproximativ două secole de funcţionare separată!

Există şi la noi strădanii de a se crea o societate misionară baptistă, deoarece există tot mai mulţi baptişti români care doresc să plece ca misionari. Uniunea Baptistă nu ar trebui să repete greşeala britanicilor şi ar trebui să organizeze ea trimiterea de misionari. Convenţia Baptistă de Sud din USA îşi are propria ei agenţie de trimitere de misionari: International Missionary Board, aşa cum îşi are şi Home Missionary Board, care organizează plantarea de biserici şi ajutorarea bisericilor mici în propria lor ţară. Bisericile din Convenţie sprijină financiar ambele Borduri, dar conducerea Convenţiei este cea care organizează, sau îndrumă şi stimulează acest sprijin. De exemplu, în luna decembrie a fiecărui an, toate bisericile fac o mare colectă, numită Lotti Moon Collection, după numele unei misionare baptiste americane martirizată în China. O bună parte din bugetul lui International Missionary Board vine din această bine organizată colectă!

De vreme ce noi avem relaţii atât de strânse cu această Convenţie, ar trebui să urmăm exemplul lor şi în aceste moduri de funcţionare.

În timpul cât a fost preşedinte al Uniunii, Vasile Taloş a avut o iniţiativă extrem de bună şi de sănătoasă: În parteneriat cu Baptiştii din statul american Carolina de Sud, a creat în Uniune organizaţia de misiune internă, cu concentrare mai ales pe Oltenia. Rezultatul a fost că în câţiva ani Oltenia a fost împânzită de Biserici Baptiste nou înfiinţate. Când a ajuns preşedinte Paul Negruţ, acesta, pe motiv că nu Uniunea se ocupă de plantare de Biserici ci Bisericile locale, a desfiinţat această secţie din cadrul Uniunii şi a oprit astfel una dintre cele mai minunate acţiuni din viaţa Uniunii noastre!

Comisii de studii

Pe lângă cele arătate mai sus, ar fi necesar ca Uniunea să alcătuiască comisii de studiu pe diferite teme, comisii care să vină cu răspunsuri la problemele actuale ale vieţii uniunii. Eu am stăruit şi de Taloş şi de Gheorghiţă să alcătuiască asemenea comisii. O temă pe care le-am sugerat-o a fost: „De ce nu cresc baptiştii numeric, acum când suntem în libertate?”

Este adevărat că recent, la una dintre întrunirile sale, Consiliul Uniunii a ascultat un raport pe această temă alcătuit de Preşedintele Uniunii. Motivele date de el pentru stagnare, şi anume, abandonarea structurilor noastre tradiţionale şi introducerea de noi modele, cum ar fi modelul lui Rick Warren sau cel de la Willow Creek, nu mi s-au părut a fi cele reale şi esenţiale. Ele nu explică nici pe departe motivele stagnării. Dacă o comisie mai largă ar fi studiat problema şi ar fi venit cu cel puţin două puncte de vedere, desigur că discuţia din Consiliu ar fi fost mult mai utilă şi mai productivă.

O problemă actuală şi arzătoare pe care ar trebui să o discute o asemenea comisie de studiu ar fi aceea a modului de închinare şi a stilului de muzică recomandat sau recomandabil pentru Bisericile baptiste. Probabil că s-ar stârni discuţii aprinse chiar în comisia respectivă. Dar dezbaterea însăşi ar fi salutară. De acolo ar veni idei călăuzitoare utile. În loc de aceasta, conducerea Uniunii, care şi-a declinat răspunderea pentru asemenea probleme, lasă ca Bisericile să se chinuiască în lupte interne care reduc şi mai mult părtăşia frăţească şi eficacitatea fiecărei Biserici locale.

Cine-i păstoreşte pe păstori?

O altă problemă este aceea a păstoririi păstorilor. Ei sunt oameni ca toţi ceilalţi, dar au o slujbă cu totul specială şi, deci, au probleme speciale. În Marea Britanie, fiecare comunitate baptistă are un „superintendent”. Acesta este un pastor în vârstă de peste 50 de ani, cu experienţă pastorală îndelungată, care acum este scos din lucrarea de păstorire a unei Biserici şi are ca slujbă grija de pastorii din comunitatea respectivă. Nu intru în detalii despre cum îşi îndeplineşte el slujba. Spun doar că tot la trei luni ei organizează un „retreat” (retragere) de trei zile cu toţi pastorii din comunitate şi superintendentul aduce câte un vorbitor special care să-i hrănească pe pastori. Eu am sugerat în 1990 să introducem şi la noi asemenea slujbă, dar… nu s-a acceptat!

În ultimii ani am organizat eu prin SMR câteva retrageri cu pastorii din diferite zone ale ţării şi acolo am văzut şi mai puternic nevoia pe care o au ei de hrană specifică lor şi m-am convins de eficacitatea unor asemenea acţiuni. Ce mare lucru ar fi dacă Uniunea ar organiza sistematic asemenea acţiuni pentru pastorii din toată ţara!

O problemă care mi s-a semnalat este că sunt multe retrageri pentru păstori organizate de diferiţi străini, dar păstorii români participă mai mult pentru „vacanţă” decât pentru edificare. Resursele materiale şi umane ar putea fi folosite mult mai eficient dacă s-ar coordona aceste retrageri prin Uniune şi participanţii să fie edificaţi, nu doar trataţi bine câteva zile.

Alianţa Mondială Baptistă

Să semnalez acum o altă problemă. În Alianţa Mondială Baptistă există culte baptiste, ca cel britanic, suedez şi german, unde se ordinează femei ca pastori, se tolerează homosexualii şi se propagă încă multe alte învăţături şi practici evident nebiblice. Cel mai mare cult baptist din lume, The Southern Baptist Convention (Convenţia baptistă din Sud) din Statele Unite, cu 17 milioane de membri, adică jumătate din baptiştii din întreaga lume, au protestat mulţi ani împotriva acestor învăţături şi practici, dar fără nici un efect. În cele din urmă, recent, ei au ieşit din Alianţa Mondială Baptistă.

Ceea ce ar fi trebuit să facă conducerea Uniunii noastre ar fi fost să publice imediat un material informativ bine documentat prin care să arate frăţietăţii din România toate învăţăturile şi practicile contrare Bibliei din aceste culte din Alianţa Mondială Baptistă şi, pe baza acestei informări clare să întrebe frăţietatea dacă trebuie să mai rămânem în Alianţa Mondială Baptistă sau să ieşim şi noi din ea.

Eu personal cred că ar trebui să facem ca fraţii noştri din Convenţia Baptistă de Sud, să ieşim din Alianţa Mondială Baptistă şi să creăm apoi o alianţă cu Convenţia de sud.. Dar o acţiune atât de mare trebuie făcută numai după o informare clară a frăţietăţii şi după dezbateri libere şi deschise în cadrul cultului.

Femeile, tineretul, copiii

Femeile au un loc de seamă nu numai în familie ci şi în Biserică. Noi respingem ordinarea femeilor ca nefiind după Biblie, dar trebuie să vedem că în Noul Testament femeile au avut diferite alte lucrări şi funcţii, cum ar fi cele de profetese sau de diaconiţe. La noi există încă o teamă de acest subiect. Uniunea ar trebui să lanseze o dezbatere şi pe această temă şi să organizeze mult mai temeinic şi această lucrare.

O altă problemă este cea a tineretului. Este adevărat că părinţii trebuie să-şi educe copiii şi este adevărat că Biserica locală trebuie să se ocupe de tinerii ei. Dar Bisericile locale, mai ales cele mici, nu au resursele necesare pentru creşterea tinerilor. Tinerii au nevoie să se adune pe cercuri, pe zone şi pe ţară, pentru a primi direcţii, idei, învăţături, principii, viziune şi identitate ca baptişti într-o ţară ortodoxă şi ca fii ai lui Dumnezeu într-o lume păgână. Ori, dintr-un motiv sau altul, conducerea Uniunii, în loc să dezvolte şi să sprijine intens organizaţia tineretului baptist, a lăsat-o practic să moară!

Încă de prin 1975, un grup de fraţi şi surori din cultul nostru şi-au riscat viaţa şi au organizat o nouă lucrare cu copiii. Uniunea ar trebui să facă şi această lucrare să devină parte a vieţii ei.

Ce fel de creştini producem noi

După toate acestea, ajung la ceea ce cred eu că este problema fundamentală a cultului nostru: deficienţa în felul de Evanghelie şi de învăţătură pe care le propovăduim noi.

Încep printr-o ilustraţie. Când studiam pentru doctorat problema martirajului, am fost surprins să văd cum de pe la anul 100 d. Cr. înainte, exista la creştini o dorinţă uriaşă după martiraj. Până şi cei care erau la catecheză, care dura doi ani (!), abia aşteptau să se declanşeze o nouă prigoană ca să aibă şi ei privilegiul de a deveni martiri. Mi-am pus următoarea întrebare: Ce învăţătură despre martiraj li se dădea la creştini încă de la catecheză încât li se crea o asemenea dorinţă fierbinte după arestare, tortură şi moarte? Căci, mi-am zis, învăţătura care li se dădea era aceea care îi făcea nu numai să nu se teamă de suferinţă ci şi să o dorească!

Mergând pe firul acesta, am ajuns să descopăr că într-adevăr li se spunea că martirii învie imediat după moarte şi că merg să domnească cu Cristos în ceruri. Promisiunea aceasta îi făcea să dorească scurta suferinţă care lucra pentru ei o greutate veşnică de slavă!

Ideea pe care vreau să o ilustrez prin aceasta este că învăţătura care li se dă creştinilor chiar de la început este aceea care determină ce fel de oameni vor fi ei ca creştini. Este un fapt, care poate fi dovedit clar, că până acum cultul nostru nu a produs caractere, nu a produs oameni de mare integritate, de mare sfinţenie. Câtă vreme eram sub comunism, lucrul acesta nu se putea observa. Acum, în libertate, când cei mai mulţi dintre ai noştri au intrat în afaceri private, caracterul şi comportamentul lumesc ies cu putere în evidenţă şi ceea ce se vede ar trebui să ne acopere faţa de ruşine!

O vreme am zis că după revoluţie a intrat păcatul în Biserică. Dar nu, nu a intrat după revoluţie. El era acolo din plin şi sub comunism, numai că după revoluţie a devenit foarte vizibil. De ce-i aşa? De ce nu am produs noi oameni de mare integritate şi pasionaţi după dreptate, după cinste, după adevăr? Să punem întrebarea ca şi la martiraj: Ce învăţătură am dat noi care, în loc să producă oameni de mare caracter, a produs cu totul altceva?

În general, învăţătura ce se dă astăzi la evanghelizări (căci chiar de la evanghelizări se dă învăţătura de bază a viitorilor credincioşi!) este că Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre şi că singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să credem în El şi să ne botezăm şi prin acestea vom fi iertaţi de păcate, vom fi mântuiţi, adică ne vom califica să mergem în cer. Impresia care se creează, chiar dacă nu o spunem noi în atâtea cuvinte, este că prin aceste simple acte ne asigurăm cerul, chiar dacă viaţa noastră nu se va schimba niciodată. Desigur, vom adăuga noi, este bine ca, din dragoste pentru Domnul, să facem şi fapte bune, dar… oricum, El este bun şi dacă păcătuim şi apoi ne mărturisim păcatele El este bun şi ne iartă.

Ca să explic unde este răul în învăţătura aceasta, în ultimii ani, în cursurile de viaţă spirituală şi în alte predici, am spus că evanghelicii sunt asiguraţi că pot primi iertare fără ca aceasta să fie urmată şi de transformare. Cu alte cuvinte, ei sunt învăţaţi să creadă în iertare fără transformare.

Repet, noi, baptiştii români de astăzi nu o spunem aceasta în cuvinte, dar prin toate formulările noastre o lăsăm să se înţeleagă şi ascultătorii noştri şi membrii noştri aşa o interpretează. La aceasta se adaugă faptul că cei ce vin acum ca misionari din America spun lucrurile acestea răspicat şi fără jenă, deoarece la ei sunt articol de doctrină că mântuirea este numai prin har şi numai prin credinţă şi că dacă ai adăuga şi necesitatea schimbării vieţii ai transforma totul în mântuire prin fapte. Greşeala lor stă în cuvântul „numai”. Este adevărat că Biblia ne învaţă că mântuirea este prin har şi prin credinţă, dar nu numai! Căci Dumnezeu ne cere şi pocăinţă, şi naştere din nou, şi fapte vrednice de pocăinţă, şi sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu!

Lucrurile acestea le-am descris pe larg în cartea mea „Umblarea cu Dumnezeu” şi mai ales în lunga introducere la această carte. Nu este deci cazul să intru şi aici în argumentarea lor şi în formularea a ceea ce ar trebui să fie mesajul nostru şi învăţătura noastră începând chiar de la evanghelizări.

Observaţi că ceva mai sus am spus „noi, baptiştii români de astăzi.” Am scris aşa deoarece baptiştii români de la începuturile lor în România au predicat altfel. Ei spuneau clar că pocăinţa înseamnă nu numai părere de rău pentru păcat ci şi ruperea cu obiceiurile păcătoase şi, deci, schimbarea vieţii. Este foarte semnificativ faptul că la examinarea pentru botez, comisia de examinare aştepta ca cineva care îl cunoştea de aproape pe candidatul pentru botez să spună că acest candidat este veritabil pocăit deoarece are viaţa schimbată, adică s-a lăsat de obiceiurile păcătoase şi trăieşte acum o viaţă curată. De regulă, nu se grăbeau să boteze pe cineva şi motivul pentru aceasta era să treacă un timp în care să se vadă clar că a avut loc o schimbare a vieţii.

De multe ori erau auziţi unii care spuneau că nu se pot lăsa de anumite vicii. Răspunsul fraţilor conducători era că atunci când omul se pocăieşte cu adevărat, prin aceasta vine şi puterea de schimbare. Omului i se spunea cam aşa: Dacă te-ai pocăit cu adevărat, Dumnezeu îţi dă nu numai iertarea şi spălarea de păcatele din trecut ci şi puterea de a te lăsa de ele şi de a trăi în curăţie.

Eu nu am făcut în învăţătura mea de viaţă spirituală decât să formulez această poziţie baptistă a înaintaşilor noştri în termeni teologici. Adică, eu am spus şi am scris că atunci când te-ai pocăit cu adevărat te-ai unit cu Cristos şi a venit în tine Duhul Sfânt care te-a născut din nou. Prin trăirea în unire cu Cristos şi prin ascultarea de călăuzirea Duhului Sfânt ai acum puterea de a trăi o viaţă curată.

Ceea ce vreau să spun răspicat este că eu nu dau o învăţătură pe care baptiştii români din trecut să nu o fi avut în esenţă, sau, aş zice metaforic, „în faşă”. Înaintaşii noştri au crezut în pocăinţa care produce schimbarea vieţii. Eu doar formulez această învăţătură în mod teologic şi, de obicei, în loc de schimbare spun transformare.

Chemarea mea nu este la o nouă teologie, ci la întoarcerea la ceea ce am fost noi la început.

În „Istoria Baptiştilor din România”, Alexa Popovici mai semnalează un aspect al începuturilor baptiste din ţara noastră şi anume, accentul pus pe o viaţă curată a celor care s-au botezat. Biserica era educată să vegheze asupra vieţii credincioşilor şi, în caz de abatere de la viaţa curată să-i pună sub disciplină. Astfel, despre unul dintre primii pionieri baptişti, Mihaly Toth, Alexa Popovici scrie: „el se purta aspru cu cei căzuţi într-un păcat sau greşeală” şi „dădea sentinţe disciplinare severe”. Mai departe el scrie că Toth „opera ager şi adânc, era fără cruţare şi categoric, ba spre sfârşitul vieţii era un îndârjit în materie de disciplină.”

Pentru a se detaşa de cei ce nu trăiau ca „adevăraţi pocăiţi”, conducătorii Bisericilor de atunci au stabilit că în casele de adunare ultima bancă să fie pentru cei disciplinaţi, un obicei, scrie A. Popovici, care s-a păstrat multă vreme în Transilvania.

Celălalt pionier al mişcării baptiste din Transilvania, Mihai Cornea, a introdus regula că punerea sub disciplină să nu o facă Biserica locală singură, fiind prea slabă pentru aceasta, ci să o facă atunci când venea lucrătorul pe acel „cerc” de Biserici. Lui i se relatau faptele comise şi el trebuia „să chibzuiască şi să propună Bisericii felul de disciplinare.” „Aşa aflăm – continuă A. Popovici – că ori de câte ori sosea Cornea în câte o biserică i se prezentau toate căderile, biserica era adunată la „şedinţă închisă” (mai exact, pe vremea aceea i se spunea „ceas închis”) unde i se propunea felul de disciplină şi biserica vota punerea sub disciplină a celor abătuţi.” Alexa Popovici atribuie această „asprime” faptului că cei voi veneau din biserici reformate şi ei au adus cu ei în mişcarea baptistă şi „calvinismul” lor. Este ciudat că la noi termenul „calvinism” este asociat de unii cu „duritate” şi „lipsă de milă”, ceea ce este departe de ceea ce este calvinismul de astăzi. Eu nu cred că severitatea celor doi pionieri ai Evangheliei de la noi a fost ceva rău, ci dimpotrivă, a fost factorul care a produs o primă generaţie de baptişti cu viaţă curată!

(Citate din vol.1, pag.34, Editura Bisericii Baptiste Române, Chicago, 1980).

Pe noi ne pot speria aceste practici, dar cel puţin aceste lucruri să le reţinem: Înaintaşii noştri înţelegeau că pocăinţa adevărată aduce cu ea schimbarea vieţii, că pocăiţii adevăraţi trebuie să aibă o viaţă după Cuvântul lui Dumnezeu, că Biserica trebuie să vegheze la viaţa membrilor ei şi că fiecare membru răspunde în faţa Bisericii de viaţa lui.

Nu este de mirare atunci că primii baptişti erau renumiţi ca oameni schimbaţi, oameni care trăiesc altfel de cât lumea din jurul lor! Şi nu e de mirare că faptul acesta făcea impactul cel mai mare asupra celor nepocăiţi!

Ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme este că a apărut dorinţa multor pastori de a arăta că biserica lor creşte numeric. Şi pentru aceasta au început să boteze repede pe oricine care spune că crede în Domnul Isus. Şi aşa au fost botezaţi mulţi oameni care nu s-au pocăit cu adevărat şi viaţa nu le-a fost transformată.

Trezirile spirituale

Este semnificativ faptul că Liviu Olah, la începutul lucrării lui la Oradea în 1974, a simţit că trebuie să înceapă cu predici despre „pocăinţa pocăiţilor”. Aceasta sună ca o expresie paradoxală, dar faptul este că adunările noastre sunt pline acum de pocăiţi care nu s-au pocăit cu adevărat niciodată. Repet: pocăinţa adevărată este aceea care duce la ruperea cu orice păcat şi la trăirea în sfinţenie. Şi exact lucrurile acestea s-au întâmplat la Oradea când s-a produs trezirea, adică atunci când s-au pocăit pocăiţii.

Pentru a putea continua, trebuie să fac un salt în istorie.

Aşa a decis Dumnezeu, ca mişcarea creştină să fie lăsată să fie mereu asaltată de Diavolul, a cărui măiestrie în arta coruperii este… diabolică. După perioade de înflorire, o mişcare creştină intră în „rutină”, în compromisuri cu păcatul şi în deviaţii eretice. Atunci când este vorba numai de corupţie pe planul etic, Dumnezeu dă din când în când naştere unei mişcări de trezire spirituală. De regulă, această trezire se face prin cineva care îşi realizează propria păcătoşenie, se pocăieşte şi se aprinde pentru o viaţă de sfinţenie şi apoi reuşeşte să-i convingă şi pe alţii să abandoneze viaţa de păcat şi să înceapă cu pasiune o viaţă curată. Aşa au fost toate marile mişcări de trezire spirituală: ruperi cu păcatul şi înflăcărări pentru sfinţenie. Aşa a fost şi trezirea spirituală începută prin Liviu Olah la Oradea în 1974.

Când mişcarea creştină este deviată în erezie, Dumnezeu dă câte odată câte o Reformă, ca cea începută prin Martin Luther. Alteori, El abandonează acea mişcare şi alături de ea face un nou început prin ceea ce se numesc mişcări sectare. Adeseori acestea au fost cele care au salvat adevăratul creştinism de la pieire.

Încotro va merge mişcarea baptistă din România? Ea ar fi trebuit să fie alternativa divină la erezia colosală din ortodoxie. Dar iată că mişcarea baptistă are acum atât un viciu de natură eretică (învăţătura despre iertare fără transformare), cât şi o gravă infecţie cu păcat şi corupţie. Va mai salva Dumnezeu această mişcare, sau o va abandona şi va face ceva nou în România?

Penticostalii

La ora actuală, cultul care creşte vertiginos este cel penticostal. Aici tragedia este şi mai mare ca la noi. Esenţa problemei este credinţa greşită că vorbirea în limbi este semnul mântuirii. Pentru mulţi, totul se reduce la credinţa că dacă vorbeşti în limbi ai primit Duhul Sfânt şi indiferent cât de păcătos eşti, lui Dumnezeu nu-i pare rău de darul făcut şi te duce în cer. Cu alte cuvinte, singurul lucru care contează este darul Duhului Sfânt a cărui prezenţă, susţin ei, este manifestată prin vorbirea în limbi. Roada Duhului este opţională: ea nu este obligatorie pentru mântuire! Desigur, aceasta este o erezie!

Cu siguranţă că între penticostali există mulţi care Îl cunosc cu adevărat pe Domnul Isus şi trăiesc o viaţă curată în unire cu Domnul Isus. Tocmai de aceea trebuie să ne gândim la cultul penticostal şi să ne rugăm ca şi în acest cult, înfrăţit cu noi, Dumnezeu să trimită o trezire spirituală.

Penticostalii sunt maeştri în a crea în adunările lor stări emoţionale foarte puternice. Ei ştiu să producă stări de mare entuziasm, care pentru mulţi se confundă cu prezenţa lui Dumnezeu. Atractivitatea emoţionalului este o forţă enormă şi ea explică, într-o oarecare măsură, succesul penticostalilor nu numai la noi ci şi în alte părţi.

Eu vreau să le spun aici fraţilor mei penticostali că, datorită credinţei că vorbirea în limbi este semnul mântuirii şi a credinţei că aceasta nu se mai poate pierde indiferent ce fel de viaţă trăieşti, a intrat păcatul în vieţile multora. Ei trăiesc în păcat, dar modul de închinare emoţională din adunări le dă impresia că ei sunt pe calea cea bună. Eu vreau să le spun aici că Dumnezeu nu le va da nici lor o trezire spirituală până când nu vor trăi şi ei „pocăinţa pocăiţilor.” Dar aceasta nu se va întâmpla decât atunci când se corectează erorile de doctrină, deoarece Duhul Sfânt nu ne dă putere să răspândim credinţe greşite. Iată care sunt credinţele despre Duhul Sfânt care trebuie introduse, sau, dacă există deja, să fie puternic accentuate, crezute şi practicate:

  1. Duhul Sfânt este numit de apostolul Pavel „Duhul sfinţeniei” (Romani 1:4), iar apostolul Petru ne vorbeşte despre „sfinţenia lucrată de Duhul” (1 Petru 1:2). Prin urmare, scopul principal al Duhului Sfânt este să lucreze în noi „sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12:14). Dacă în viaţa unuia care îşi spune credincios nu apare schimbare în direcţia sfinţirii, înseamnă că Duhul Sfânt nu este în persoana aceea, căci „după roadele lor îi veţi cunoaşte”, ne spune Însuşi Domnul Isus (Matei 7:15-22).
  2. Duhul Sfânt este cel care ne dă puterea necesară să nu mai trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci „prin Duhul să faceţi să moară faptele trupului.” Şi apostolul Pavel subliniază că numai în acest caz vom trăi în veşnicie cu Dumnezeu, deoarece numai cei ce umblă călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii şi fiice ale lui Dumnezeu (Romani 8:12-14).
  3. Cu alte cuvinte, prin călăuzirea şi împuternicirea Duhului Sfânt refuzăm să mai facem faptele firii pământeşti şi în locul acestor fapte ale omului fără Dumnezeu se formează în noi un nou fel de caracter şi de comportament, numit roada Duhului Sfânt, fără de care nu putem să ne calificăm să trăim în veşnicie cu Dumnezeu (Galateni 5:16-23).
  4. Duhul Sfânt este cel care ne îndrumă să privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă chipul Domnului Isus şi să fim transformaţi în acelaşi chip cu al Lui şi se subliniază co acest lucru se face „prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:18). Trebuie să ne fie clar că nu putem avea aici în noi chipul diavolului şi să aşteptăm să locuim în veşnicie cu Domnul Isus. Numai având în noi chipul Lui ne calificăm să locuim cu El!
  5. Pe de altă parte, trebuie să credem şi cuvântul din Scriptură care ne spune că „cei care au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, şi gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor” pot totuşi să cadă şi să fie separaţi de Dumnezeu (Evrei 6:4-6). Aceasta se întâmplă când cineva păcătuieşte cu voia, adică ştie că practicile acelea sunt păcătoase şi totuşi trăieşte în ele, şi astfel „va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului” (Evrei 10: 26-29).
  6. Cu alte cuvinte, păcatul separă de Dumnezeu şi astăzi exact aşa cum i-a separat pe oameni de Dumnezeu în vechime. În Romani 6, apostolul Pavel face clar că păcatul în viaţa celui credincios îl duce înapoi sub robia diavolului (Rom.6:12-23). Numai acei care perseverează până la sfârşit vor fi mântuiţi (Matei 24:14).

Este foarte încurajator să aflăm că între penticostalii români s-au ridicat recent câţiva predicatori care vorbesc răspicat împotriva păcatului şi avertizează asupra înşelării că limbile dau certitudinea mântuirii. Printre ei se numără Ionel Pleşa, Luigi Miţoi, Vladimir Pustan, etc. Poate că aici vedem primele semne ale unei noi treziri spirituale!

De ce amintesc de penticostali într-o scrisoare despre cultul baptist? În primul rând, fiindcă de teama penticostalilor, care au făcut din Duhul Sfânt un factor emoţional, noi aproape că nu mai îndrăznim să vorbim despre Duhul Sfânt. Noi trebuie să-L aducem înapoi pe Duhul Sfânt în trăirea noastră. Şi trebuie să învăţăm că un anumit emoţionalism, care este expresia entuziastă a bucuriei prezenţei lui Dumnezeu în noi, trebuie să ne caracterizeze şi pe noi şi trebuie să învăţăm să ne exprimăm această entuziastă bucurie mai ales în adunările noastre şi în închinarea noastră. În al doilea rând, dorinţa mea cea mai adâncă este să mai văd odată o trezire spirituală în România. Dacă ea i-ar cuprinde nu numai pe baptişti, ci şi pe penticostali şi pe creştinii după Evanghelie, nu ar fi acesta focul care ar schimba faţa naţiunii noastre?!

Chemare la rugăciune şi la schimbare

O trezire spirituală sănătoasă, care nu degenerează nici în forme nepotrivite nici în mişcări eretice, trebuie să se bazeze pe o învăţătură biblică adevărată. Oare pot să sper că ceea ce mi-a dat Dumnezeu în cartea „Umblarea cu Dumnezeu” este o asemenea învăţătură?

Oare pot să sper că se va ridica un om pasionat pentru sfinţenie prin care Dumnezeu să facă în România o trezire spirituală bazată pe această învăţătură?

Ah, dacă la conducerea Uniunii Baptiste ar fi oameni care ar capta această viziune! Ah, dacă un asemenea om al trezirii şi-ar face meteoric apariţia! Ce forţă mare ar fi un asemenea om când el ar fi sprijinit de întreaga conducere a Uniunii!

Acestea sunt dorinţele ascunse ale inimii mele înaintea Domnului meu. Acum le-am aşternut pe hârtie pentru voi toţi. Vă chem să vă rugaţi cu mine într-un mod nou pentru cultul nostru.

Şi poate că tot ce am scris aici vă va călăuzi în a vă lansa în lupta pentru o conducere a Uniunii care să se dedice cu adevărat vieţii cultului şi care să ardă pentru o mai bună organizare şi, mai ales, pentru trezire şi pentru sfinţire.

Pastor pensionar, Iosif Ţon, Portland, Oregon

27 iulie 2006

Post scriptum

Strategie şi tactică

sau

generali şi căpitani

Câteva noţiuni din domeniul militar ne sunt necesare tuturor.

La statul major al armatei, câţiva generali şi alţi experţi împreună cu ei, oameni care cunosc tot ce se poate cunoaşte despre duşman şi despre propria armată, fac planul general de război. Ceea ce fac ei este strategie, iar planul lor este planul strategic. Acest plan se defalcă apoi pe divizii, şi fiecare divizie primeşte doar planul ei de acţiune. La rândul ei, divizia defalcă acest plan pe regimente, ai căror conducători sunt căpitanii.

Planul primit de căpitan poate să-i spună doar atât, că regimentul lui trebuie să cucerească cutare vale sau cutare deal. Căpitanul nu poate înţelege de ce trebuie să o facă, deoarece el nu are cunoştinţă de întreg planul de război. Dar el trebuie să execute ce i se spune, chiar dacă nu înţelege raţiunea acelei acţiuni. Planul primit de căpitan este planul tactic.

Acum putem vedea diferenţa dintre strategie şi tactică.

Pe plan cultic, pastorul unei Biserici a învăţat la şcoală cum să păstorească acea Biserică. El a primit educaţie tactică. Nu ştiu dacă sunt seminarii sau institute teologice care predau studenţilor lor şi strategie, adică să-i înveţe să gândească problemele întregului cult, a locului acestui cult în ţara respectivă şi a modului în care el poate face impact maxim în acea societate.

Cu alte cuvinte, şcolile noastre produc căpitani, dar nu produc şi generali. Pastorii noştri pot fi buni tacticieni, dar avem prea puţini oameni care ştiu să gândească strategic.

O armată bună ştie să selecteze pe cei mai buni căpitani tineri şi să-i trimită în continuare la studii până când scoate din ei colonei şi generali. Oare cum am putea să stimulăm şi noi măcar pe unii dintre pastorii noştri tineri să înveţe şi strategie şi să devină generali? Iată o temă importantă pentru următoarea conducere a cultului nostru!

Încă o noţiuni militară. Martin Luther a spus că un război are un punct critic unde se va câştiga sau se va pierde războiul întreg. Poţi câştiga multe bătălii în alte puncte ale războiului, dar ele nu-ţi aduc biruinţa în război. Cu toate că tu câştigi acele bătălii, dacă pierzi în punctul critic, pierzi războiul.

În cazul nostru, punctul critic, locul unde se va decide dacă vom câştiga sau nu războiul spiritual din România este să predicăm o învăţătură care să producă oameni de caracter, oameni noi, oameni morali, oameni după chipul Domnului Isus. Dacă falimentăm în acest domeniu, putem câştiga oricâte ale lupte: vom pierde războiul! Dacă membrii Bisericilor noastre nu se deosebesc cu nimic de restul lumii în afacerile lor, în comportamentul lor, în relaţiile lor, nu vom face niciodată un impact semnificativ asupra societăţii noastre.

Date: Thu, 24 Aug 2006 13:15:47 -0000
From: “…”

To:
Subject: Re: Ce as dori eu sa spun cultului baptist din România -de IOSIF TON

Cu parere de rau trebuie sa afirm ca aceasta informare a lui Ton Iosif
imi creaza imaginea cea mai negativa despre Ton pe care as fi avut-o
vreodata. Si eu sunt un credincios roman, baptist, deci informarea sa
mi se adreseaza si mie. Mai intai de toate as dori sa-l intreb daca
pana la ora actuala si-a asumat raspunderea de a le comunica direct
criticile celor vizati si criticati in aceasta informare. Cu toate ca
Ton Iosif a fost pentru multa vreme unul din oamenii cei mai apreciati
de mine, cu durere, trebuie sa-mi revizuiesc pozitia. Ce ma determina
sa fac aceasta sunt unele lucruri care reies din “spusele” lui Ton.
Cu toate ca inca il mai respect, dar felul necrestinesc in care ii
innegreste si critica pe unii conducatori baptisti ma duce cu gandul
la vremuri, sper, apuse de propaganda, agitatie si dezinformare.
Domnul Isus a poruncit ca daca “fratele tau are ceva impotriva ta”
lasa-ti darul la altar si du-te de te impaca cu persoana respectiva.
Din cele spuse de Ton cu privire la conducerea Uniunii Baptiste se
poate vedea ca acest lucru nu a fost facut de Ton. Apoi metoda
aceasta de “a vorbi pe la spate” in publicul “net-ului” fara (asa cum
am mentionat) a da de stire mai intai sau cel putin in acelasi timp
celui vizat este condamnabila.
As dori sa abordez informarea sa in ordinea celor spuse si sa imi
exprim parerea si sa fac unele clarificari.
Ioan Dan si Nicolae Covaci care au fost presedinti ai Cultului Baptist
au fost doi presedinti sub conducerea carora Cultul Baptist a cunoscut
cele mai grele lovituri si compromisuri. Ioan Dan, presedinte din
1945 pana 1951 a colaborat cu regimul comunist proaspat instalat si a
dat tonul obedientei si nu cel al martirajului. Inaintasii nostri
baptisti dinainte de 1944 au stat pentru principiile crestine fiind
gata sa-si dea viata si sa sufere pentru credinta si biserica. Ioan
Dan isi incalca juramantul de loialitate facut in fata monarhului
Mihai I si jura loialitate regimului comunist. Ioan Dan avea ca
vicepresedinte pe Ioan Rusu, om delegat special in relatiile cu
Ministerul de Interne pentru ca securitatea sa poata comunica si
controla direct cu baptistii. Covaci Nicolae (presedinte din
decembrie 1968 pana in 1972, ales in 1972 si presedinte pna pe 10
noiembrie 1975 cand demisioneaza) a colaborat cu securitatea si
Departamentul Cultelor in asa fel incat bisericile, prin reglementarea
serviciilor religioase la care el a consimtit si a dat directive, au
fost fosilizate si lipsite de vlaga. Tot planul de distrugere al
bisericilor baptiste a fost desavarsit sub Covaci pe care Ton il
scoate ca un fel de luminator si far spre descatusarea bisericilor.

Faptul ca aceasta informare contine atatia de “eu” si referiri la
persoana I-a, singular, ma duce cu gandul la necesitatea construirii
unui soclu pentru o eventuala statuie. Nici nu se mentioneaza harul,
mila, indurarea, protectia lui Dumnezeu. Nu neg meritele lui Ton dar
ma doare ca isi primeste rasplata aici si nu “dincolo”.
Daca este adevarat ca “Ceea ce doresc eu este ca miscarea baptista din
România sa se purifice, sa se întareasca, sa capete continut spiritual
bogat si sa intre într-o noua faza în care sa poata face un impact
semnificativ asupra poporului român.” atunci aceasta purificare si
imbogatire spirituala ar trebui sa inceapa chiar de la cel care o
doreste altfel nu este decat un fel de fariseism. Unde este dragostea
“care acopera totul, iarta totul”? De fapt tema dragostei de Dumnezeu
si de oameni in teologia lui Ton nu primeste un loc principal desi ea
este esenta crestinismului. Nu disciplina severa ci dragostea, ravna
pentru evanghelie si sfintirea, dar mai ales dragostea (manifestata
inca de la inceputurile baptismului in Romania prin agape si
ajutorare)a facut ca multi sa vina la credinta baptista si astfel
bisericile sa creasca.
Faptul ca acesti criticati (cei care si-au pastrat verticalitatea)au
stat in Romania si au “suferit intreg zaduful zilei” ii califica mai
mult la conducerea cultului decat pe cei care(cu toate ca probabil
nevoiti)au scapat in libertatea din Occident. Apoi modelele pe care
Ton ar dori sa le implementeze, cele din Marea Britanie si America,
daca ar fi sinceritate ar trebui recunoscute ca falimentare si nu
aducatoare de prosperitate spirituala a bisericii. Acest lucru este
evident in starea jalnica in care se afla cele mai multe biserici din
Occident.
De asemenea Ton face in afirmatiile sale o confuzie intre Marturisirea
de Credinta a Cultului Baptist si Statutul Cultului Baptist. De
asemenea se pare ca nu are constienta structurii de conducere a
cultului unde pozitia de director executiv preia exact toate functiile
si competentele propuse de dansul pentru secretarul general.

Cauzele considerate “catastrofice” de Ton nu trebuie nicidecum cautate
in presupusele lipsuri ale conducerii baptiste, (Ton insusi
incadrandu-se in aceste deplasari peste hotare si lasarea golului de
conducere in biserica si organizatiile in care este implicat). Cauzele
reale ale situatiei actuale trebuie cautate in vina si faptele
colaborarii multora cu comunismul si securitatea, lucruri si pacate de
care nu sunt spalati multi dintre pastori si care ii lipsesc de putere
si eficienta in lucrarea lor spirituala. Cauzele acestea trebuiesc
cautate in influenta si scopurile, uneori meschine, ale acestor
vinovati. Parerea mea este ca pentru prima data dupa aproximativ 50
de ani Cultul Baptist are o conducere integra si sunt convins ca cei
care o critica si o denigraza au de a face intr-o mai mare sau mai
mica masura cu colaborarea de sub regimul comunist.

Ton are si unele lucruri bune in informarea sa. Intr-adevar sunt
multe lucruri care ar trebui reabordate din punct de vedere teologic
dar acestea nu trebuie sa duca baptismul la sistemul de conducere
ierarhic si nici nu trebuie sa stirbeasca responsabilitatea bisericii
locale si a credinciosului individual. Aceasta fiind o alta discutie
ma limitez doar la cele pe care le-am mentionat pana acum.

Da, evanghelizarea trebuie sa cuprinda toate aspectele Evangheliei si
aceasta sa nu fie truncata. Trebuie sa expunem si costul uceniciei
care este expus de Domnul in Luca 9 si in special Luca 14. Pe deasupra
, trezirile nu se fac prin meteoriti ci prin revenirea la Cuvant si
prin iubirea de Dumnezeu care duce la punerea la dispozitia Acestuia
pentru orice lucrare a Stapanului iubit.
Imi pare rau ca cel care a fost un ideal de viata crestina pentru
mine, Ton, acum la batranete isi ia privirile de la Tinta si Capetenia
desavarsirii credintei noastre si se implica intr-un gen de barfa care
nicidecum nu atinge telurile enuntate. Mi-as dori tare mult ca
randurile acestea sa ajunga si la el caci tonul acestei informari a
sale nu ma duce cu gandul decat la atitudinea si actiunea similara a
unor oameni din cercurile baptiste care incearca sa denigreze actuala
conducere in scopuri de pregatire electorala pentru anul viitor, 2007.
Daniel Mitrofan

CORESPONDENTA I

From: “…”

To: “…”

Subject: Intrebari

Date:

Frate Ton

Am cercetat pentru lucrarea de licenta la Oradea, fenomenul persecutiei si colaborarii comuniste. Este un capitol in istoria noastra in care dumneavoastra ati fost unul dintre personajele importante pentru castigarea unor libertati pentru baptisti. Ati initiat si impreuna cu alti pastori ati alcatuit cateva memorii adresate autoritatilor si Occidentului liber. De mult as fi dorit sa va solicit un interviu in care, daca se putea, sa creionam o succesiune cronologica a acestei miscari de “rezistenta” si daca era posibil, de asemenea, sa fi putut obtine copii dupa acele documente.
Fiindca in cercetarea pe care am facut-o si inca o mai desfasor am realizat ca unii pastori au fost colaboratori (unii inainte si apoi s-au dedicat lucrarii lui Dumnezeu cu consecinte nefaste cu tot, unii au fost trup si suflet pentru lucrare dar n-au rezistat presiunilor si au aceptat in partea a doua compromisul, unii care din interese personale au vandut pe frati) am incercat sa iau legatura cu unii lideri si sa-i intreb cum a fost situatia dansilor.
Am si eu cateva nelamuriri cu privire la pozitia dumneavoastra de pe perioada comunista fata de colaborarea cu autoritatile. Ati semnat vreodata un angajament de colaborare? Ati dat note informative? Cum ati raspuns la propunerile de vorbire de bine despre regimul comunist peste hotare, daca au fost astfel de propuneri? Care a fost contextul si cum trebuie interpretate aceste lucruri? Am citit multe procese verbale in care erati de fata in sedinte asistate de oamenii Departamentului si de sedinte in care nu erati prezent dar se discuta despre dumneavoastra. Nu stiu cine sunteti cu adevarat si de aceea am dorit sa va pun aceste intrebari in mod personal. In perioada comunista a fost atata dezinformare, compromis, deghizare incat adevarul (pe care il doresc din tot sufletul) scapa ca un peste. Nu vreau sa judec. Sunt la incheierea unei carti despre persecutia baptistilor din Romania din anii 1920 pana in 1989 si nu vreau sa scriu neadevaruri. Nu vreau aceasta istorie sa fie ca cea a fr. Bunaciu – sa inalt pe cineva care ulterior sa se descopere ca a fost altcineva.
De aceea va rog, aveti bunatatea de a-mi raspunde intrebarilor mele. Nu le vreau provocatoare, nici nu vreau sa fie intelese In felul “cum de i-a putut trece prin minte un asemenea gand cu privire la mine?”. Eram gata sa scriu despre eroii cunoscuti ai credintei baptiste, eram gata sa dau numele unei asociatii cel al unui om care ulterior am descoperit ca ar fi compromis idealul (este vorba de dorinta meade a deschide un Centru de istorie si apologetica). Vreau sa aflu despre dumneavoastra adevarul si in functie de adevar sa se faca evaluarea istorica.
Nu sunteti primul la care am pus aceasta intrebare, am pus-o mai multor persoane din grupul dumneavoastra militant de atunci si am avut parte de raspunsuri din partea fr. Talos, Negrut, Geabou, Gheorghita. Cu fiecare am vorbit in particular.
Va multumesc pentru bunavointa de a citi aceasta scrisoare.
Adresa mea de e-mai este:
“…”
Cu drag,
Daniel Mitrofan

From: “…”

To: “…”

Subject: Fwd: Intrebari

Date: Fri, 22 Sep 2006 3:41 AM

Frate Ton,
Va scriu din nou cu gandul ca poate adresa mea de e-mail
“…” uneori nu functioneaza. Va mai dau si adresa de pe gmail:“…”
Aceste adrese le folosesc in mod normal. Cred ca este atasat si mesajul anterior cu intrebarile la care as dori sa ma onorati cu un raspuns.
Imi vine intrebarea in minte daca “Tacerea este un DA” la intrebarile mele?
Va mai aduc o intrebare. Cum va explicati ca majoritatea celor care au avut o contributie impreuna la lupta pentru libertati de constiinta si religioase astazi nu mai vorbesc unul cu celalalt? Ma tot gandesc ca poate s-au turnat unul pe celalalt si fiecare stie de lucrul acesta.
Va rog frumos macar scrieti-mi ca nu vreti sa-mi raspundeti.
Va multumesc pentru ingaduinta.
Daniel

From: “…”
To: “…”
Sent: Thu, 28 Sep 2006 1:30 AM
Subject: Fwd: Intrebari

Frate Ton,

V-am rugat frumos sa-mi raspundeti si mie la niste intrebari cu privire la colaborarea sau necolaborarea dumneavoastra cu Securitatea, Departamentul Cultelor. Ati semnat vreodata un angajament? Ati dat note informative? Ati militat vreodata instrainatate in favoarea regimului comunist? Eu cred ca este un rau ca sa ma lasati sa cred ca nu ati colaborat daca ati colaborat si ca ati colaborat daca nu ati colaborat. Sunt prea neinsemnat ca sa ma onorati cu raspunsul dumneavoastra?

Apoi, daca ma lasati asa fara un raspuns, faptul ca nu doriti sa imi raspundeti imi da dreptul (asa cum ati practicat dumneavoastra cu privire la cconducerea Uniunii Baptiste) sa scriu pe internet ceea ce cred despre dumneavoastra chiar daca este gresit?

Eu inca sunt deplin convins si cred ca ar trebui sa va cereti iertare pe masa_rotunda pentru faptul ca i-ati innegrit pe fratii dumneavoasra di conducerea Uniunii. M-as bucura daca ati scrie si despre lucrurile bune despre dansii.

Faptul ca nu doriti sa raspundeti la aceste intrebari, intrebari pe care orice cetatean al Romaniei este intitulat sa le puna prin legea privind deconspirarea celor care au facut politie politica, ma face sa cred ca ati colaborat si ca multe din realizarile dumneavoastra trebuiesc reevaluate. Paradoxul pe care il descoper este ca multi dintre colaboratori sunt implicati in mari organizatii crestine, predica frumos, scriu carti si totusi poarta vina aceasta (de multe ori negata de ei) a colaborarii cu cel rau.

Richard Wurmbrand in predica sa Taine, vorbind despre practicarea tacerii si auzirea vocii lui Dumnezeu in acele momente, povesteste si despre unele lucruri ciudate care se intampla (facand aluzie la istoria bogatului si a saracului Lazar). „Cand esti in tacere afli asa niste voci… Auzi marele dor care este in omenirea aceasta. Multi sunt in iad si ei striga… Voci pe care le auzi. Cateodata ma supar, ma gandesc la frati de ai nostri in Romania care sub dictatura au ajuns unii sa fie informatori ai Securitatii si unii sa colaboreze cu Securitatea si toate. Dar nu ma gandesc la ei. Eu aud din iad. Altii care au facut asa si care acuma sunt in iad si spun : „Wurmbrand, Wurmbrand, Wurmbrand, te rugam un lucru, du-te si spune la alti credinciosi care au fost informatori, care au parat, care au bagat pe altii la inchisoare. Spune-le sa se pocaiasca repede ca sa nu ajunga si ei cumva aici.” Incepi sa auzi voci. Incepi sa capeti indemnuri. Si asta ma face ca de 25 de ani de cand conduc misiunea aceasta, am acuma 82 de ani, sunt slab, sunt bolnav, dar nu pot sa las. Fiindca in tacere, eu stiu cs este dorul celor care sunt in iad.” Wurmbrand a luat foarte in serios realitatea aceasta si a dedicat multi ani din viata sa pentru recuperarea colaboratorilor si securistilor. Intruc?at este o problema de vesnicie este necesara abordarea si clarificarea acestor lucruri in fratietatea baptista.

Cu persistenta de vaduva,
Daniel Mtirofan

Frate Ton,
Va spun din toata inima ca tot ce e in mine striga de dor ca dumneavoastra si altii pe care ii iubesc sa nu fi colaborat. Pe toti cei care ati semnat memoriile va iubeam si va vedeam ca niste giganti ai credintei si curajului, ca modelul fratelui care nu se compromite si care este gata sa renunte la orice pentru Hristos. Apoi facand cercetare si luand interviuri am inceput sa am indoieli cu privire la unii frati. Apoi unii din cei intevievati mi-au sugerat ca unii din fratii acestia au avut legaturi cu Securitatea. Al luat legatura cu fr. Gheorghita Nic, prietenul dumneavoastra si frate iubit de mine, prieten cu Ema, si mi-a confirmat ca a colaborat. Am incercat pe cat am putut ca sa favorizez discret restaurarea sa (prin putinul pe care il puteam face) si fratele Gheorghita a fost restaurat intr-o intalnire in cadrul Comunitatii Oradea. Apoi am aflat ca fr. Geabou, un alt gigant si model pentru mine (am facut misiune la Tiganesti pe cand se adunau in cort) si care imi este ruda acum prin alianta, ca ar fi colaborat. Am incercat in cateva randuri si personal si prin e-mail sa discutam si la inceput m-a refuzat dar in urma discutiei de pe masa_rotunda dansul m-a sunat si a confirmat ca a avut angajament cu Securitatea dar aceasta inainte de memorii. L-am inteles caci isi lasase sotia cu copilul de 1 an in poarta in ziua cand a fost arestat si a dorit din tot sufletul ca ei sa stie ce e cu el si sa-i mai vada. Sunt un pic trist ca dansul nu crede ca a facut nimic rau prin semnarea aceea. Dansul probabil ca si-a rezolvat problema cu Domnul si cu cei din grup (terdelasii, asa cum ii numeste dansul) dar cand ies dosarele public, cat de bine ar fi daca dansul ar fi scris la aceea vreme o biografie in care sa explice contextul si astfel interpretarile arbitrare nu ar face ravagiile in biserica si in lucrarea pe care dansul a facut-o. V-am intrebat si pe dumneavoastra pentru ca inca mai sper ca a fost cineva integru si care a rezistat ca cei dinainte de 1940.
Stiu ca v-am suparat prin felul in care am vorbit la masa rotunda dar va spun sincer ca si pe mine m-a durut poate mai mult decat pe dumneavoastra. Pentru ca inca ii mai iubesc pe fratii Talos, Gheorghita, Negrut si Gacea. Fratele Gacea imi este prieten. Chiar daca acesti frati au caderile lor nu cred ca se merita sa le aduceti critici intr-un public care nu cunoaste partile bune ale acestor oameni, harul pe care Dumnezeu li l-a dat si lucrarea care El a facut-o prin ei. Daca cineva ar fi vorbit asa despre sotia sau prietenul cel mai bun al dumneavoastra nu v-ati fi suparat? DA , recunosc ca am procedat ca un nebun, incercand sa va platesc cu aceeasi moneda, ca sa simtit ceea ce eu am simtit. Nu stiu daca veti putea sa ma iertati. Eu nu sunt un mare crestin, sunt doar unul dintre cei mai mici, in fiecare zi ma tarasc si ma lupt cu lipsa mea de intelepciune, cu limba mea care vorbeste de asa multe ori desertaciuni si lucruri nefolositoare. Atat de rare sunt clipele cand ma gandesc cu adevarat la cele de sus. Atat de rare sunt momentele cand ii spun lui Dumnezeu: Te iubesc. In fiecare seara,chiar in fiecare seara, cand ma plec pe genunchi vin ca un copil vinovat. mereu am facut o trasnaie, am mai suparat pe cineva, n-am vrut sa fac un bine si cate si mai cate. De multe ori ies din mine gemete, oftez, tanjesc, uneori aproape mugesc de dor dupa stare dupa voia lui Dumnezeu. Nu mai stiu cum sa-mi gasesc odihna, caci de multe ori merg incapatanat in caile mele si ma obosesc cu lucrurile mici ale lumii acesteia. Mi-e dor de vremurile acelea cand plecam de la biserica hranit si inviorat.
Nu va mai rapesc timpul. Sper ca dumneavoastra faceti tot ce faceti ascultand vocea Domnului Isus si lasandu-L pe Dansul sa vorbeasca si sa actioneze prin dumneavoastra. Imi vine sa-i pup picioarele lui Pavel, cand spune ca fac nu ce vreau sa fac ci ceea ce nu vreau – o nenorocitul de mine.
Tanjesc dupa oameni integri care sa ne paseasca inainte si noi sa-i urmam pe calea Domnului Isus, oameni care sa ne arate cum sa raspundem cu iubire la rau. Vreau sa intru in ucenicie la un astfel de om dar e greu de gasit. I-am incredintat soarta mea Domnului Isus si stau agatat de Dansul si imi pun nadejdea in El cum se uitau everii la sarpele de arama.
Va doresc tot ce e bine si o inima plina de iubire de Dumnezeu, de oameni si de vrajmasi.
Cu scuze si drag,
Daniel Mitrofan


Frate Ton,

Intrucat am vazut ca intrebarile pe care vi le-am pus, poate intr-o forma mai necristalizata, s-au ridicat de asemenea in mintea unei participante si altui participant la masa rotunda, intrucat evitati raspunsul direct la aceste intrebari, m-am hotarat sa vi le pun iarasi, clar. Intre timp, am recitit unele parti din cartea CONFRUNTARI si pot spune ca in lucrarea inclusa acolo Locul crestinului in socialism (Manifestul crestin) duceti o munca de contrainformare cu privire la afirmatiile pastorului Richard Wurmbrand cu privire la biserica subterana si la caracterul demonic al comunismului si socialismului (Marx si Satan si Torturat pentru Cristos). (exista biserica subterana ex. Greco-Catolicii, Oastea Domnului, si mici grupuri slab organizate de evanghelici) Prin Manifestul Crestin si prin ceea ce ati “afirmat in Anglia – in prelegeri tinute la mai multe universitati – ca crestinul are loc in statul socialist” (Confruntari p.116) ati contrainformat Occidentul cu privire la realitatile din Romania si din blocul comunist relatate de Wurmbrand. Dumneavoastra urmareati a face posibila conlucrarea crestinului cu acest sistem diabolic si prin desfasurarea logica a argumentarii distrugeti in inima cititorului ideea de a se ridica impotriva acestui sistem social. Ori ati fost naiv atunci cand in 1974, acel om din guvern, v-a sugerat sa aratati ceea ce puteati face pentru socialism, ori ati facut-o constient. Desi incerc sa renunt, in mintea mea mereu persista intrebarea daca ati colaborat cu regimul comunist. Si cum acum sunteti pastorul unei biserici virtuale si intrucat prin Legea nr. 187 din 7 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, publicată în Monitorul oficial nr. 603 din 09 decembrie 1999, cu rectificări publicate în Monitorul Oficial nr.619 din 17 decembrie 1999, se specifică în Art.2 că orice cetăţean al României şi alte instituţii publice menţionate

„au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de agent sau colaborator al organelor securităţii, ca poliţie politică, a persoanelor care ocupă sau candidează pentru a fi alese ori numite în următoarele demnităţi sau funcţii: …

r) rectorul, prorectorii, secretarul ştiinţific al senatului universitar şi decanii din instituţiile de învăţământ superior de stat sau private; …

ţ) ierarhii şi şefii cultelor religioase recunoscute de lege, până la nivel de preot inclusiv, precum şi asimilaţii lor de la parohiile din ţară şi străinătate;…

va pun din nou intrebarile acestea si va rog inaintea martorilor vazuti si nevazuti sa-mi raspundeti la ele direct si clar. Ati semnat vreodata vre-un angajament cu Securitatea sau Departamentul Cultelor? V-ati desolidarizat vreodata de Wurmbrand, Popescu, Nicolescu in scris sau public? Ati dat note informative? Ati dus munca de dezinformare sau contrainformare in strainatate in favoarea regimului comunist?

Eu pot sa va spun inaintea martorilor vazuti si nevazuti ca va pun aceste intrebari in numele meu personal si ca nu am nici o implicare in fostul sistem securist. Vreau doar ca istoric sa stiu lucrurile acestea si nu ma voi lasa pana nu le voi afla raspicat.
Asteptand raspunsul dumneavoastra,
Daniel Mitrofan

“…”wrote:

Draga Daniel,

Eu nu te cunosc personal, dar modul in care ai vorbit la masa rotunda ma face sa nu pot purta un dialog personal cu tine.

Intrebarile tale sunt justificate si la timpul potrivit le voi da raspuns, poate la masa rotunda, dar nu ca un dialog cu tine.

Dosarele de la securitate vor fi date curand publicitatii. Atunci se va vedea clar cine si ce a facut.

Despre mine au circulat documente facute chiar de securitate. Cand se vor publica dosarele, se va vedea si modul in care au cautat ei sa ma compromita.

Orice documente ai tu, s-ar putea sa constati ca nu reprezentau realitatea. de aceea, nu te grabi sa judeci pana nu iese tot dosarul la iveala.

Cu dragoste,

Iosif Ton

INFORMARE PE GRUPUL masa_rotunda

(raspuns pe masa_rotunda)

„ Iubitii mei,

S-au formulat mai multe intrebari referitoare la colaborarea mea cu securitatea si subiectul acesta trebuie clarificat.

Am scris cu ceva timp in urma un material pe aceasta tema si l-am dat unui numar restrans de persoane. Acum ca s-a ridicat atat de strident aceasta intrebare aici, am postat paterialui si in file, cu titlul Eu si securitatea. Cititi-l si judecati-ma cum credeti de cuviinta.

Din momentul in care am scris lucrarea “Cine isi va pierde viata”, in 1973, pana astazi, m-am luptat pentru fratii mei de credinta cum am stiut eu mai bine si am platit un pret pentru aceasta. In acesti 33 de ani nimeni nu va putea gasi ca as fi facut vreun compromis in acest domeniu.

A fost o perioada, insa, intre 1958-1967 cand am fost departe de Dumnezeu. Atunci am trait ca un om fara Dumnezeu. Nu cred ca cineva imi va cere sa fac o descriere mai clara decat aceasta despre acei ani.

Dar… restul cititi in eseul Eu si securitatea.

Cu stima pentru toti,

Iosif Ton

Eu şi securitatea

O explicaţie despre mine şi alţi pastori

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii. Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi.

Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu.

În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj). În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii. În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual. În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia. La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia.

Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei.

Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, (Aurel Zapodean n.a) deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul dumneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul. Eu i-am răspuns:

„Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei.

Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis:

„Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară.

Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea (Zapodean n.a.) m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti (Negrut si Talos, n.a.), care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac). Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori. Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?”

La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată (Geabou, trebuie verificat daca n-a mai colaborat, n.a.).

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul. (e posibil Sfatcu?)

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul. (Gheorghita, na.)

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!

Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi! Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.”

„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).” (incheiere raspuns pe masa_rotunda)

Frate Ton,

Va multumesc mult pentru efortul sufletesc pe care l-ati facut ca sa scrieti de lucrurile pe care vi le-am cerut. Poate ca m-ati catalogat in mintea dumneavoastra ca unul care va ataca. Sa stiti ca nu va judec. Am facut un studiu amplu al persecutiei baptistilor si stiu ca numai recunoasterea publica, asa cum ati facut-o si dumneavoastra, va elibereaza si va fi un scut atunci cand toate cele care s-au spus la intuneric vor fi strigate de pe acoperisul caselor. Tocmai pentru aceasta militez. Mai este timp pentru cei care nu au facut-o s-o faca. Numai explicare exacta a contextului in care au fost date angajamente si informari va da posibilitatea gasirii intelegerii si iertarii fratietatii. Va iubesc pentru dovada aceasta de curaj. Nu toti vor aprecia lucrul acesta dar marturia dumneavoastra va fi eliberata acum de rice parghii care ar dori sa o distruga. In lumina si adevar, transparenta este atata libertate.
Mai am o rugaminte la dumneavoastra. Inca mai cred ca nu ati procedat principial cand ati dat numele fratilor Talos, Gheorghita, Gacea si Negrut si ati spus doar lucruri negative despre dansii (fara a mentiona macar in acest public care nu ii cunosc personal si lucrurile bune si calitatile lor). Cred ca ar fi un gest biblic si un exemplu practic daca v-ati cere iertare pentru aceasta – nu pentru criticile aduse. Bunul Dumnezeu sa va dea bucurie, pace si nadejde si sa va ajute sa fiti un exemplu cu adevarat al celor scrise si invatate de dumneavoastra.
Cu o reinnoita apreciere si dragoste,
Daniel Mitrofan

__________________________________________________
O A DOUA DISCUTIE

Frate Ton,

Ati purtat numele conspirative Cristea Ioan, Micu Victor si probabil altele. Dumnezeu va scoate toate lucrurile ascunse odata la iveala. Am avut ocazia sa citesc dezvinovatirile dumneavoastra cu privire la notele prin care va angajati sa serviti securitatea si peste hotare. Am citit si mesajul dumneavoastra din Thailanda prin care sustineati socialismul printr-un om nou. Imi este clar ca ati dezinformat vestul cu privire la Richard Wurmbrand si cu privire la ceilalti dizidenti. V-ati dezis de cei din comitetul ALRC cand acestia au fost in necaz. Ati cazut la pace cu Departamentul cultelor si cu securitatea. Parerea mea necristalizata inca este ca tot acest scenariu de “dizident” sau luptator pentru libertate a fost ca sa va promoveze o imagine de persecutat peste hotare ca sa puteti actiona si sa va puteti infiltra ca om al Serviciului Extern de Informatii in cercurile inalte si sa le influentati “pozitiv” pentru Romania. De ce as crede marturia unui ofiter ca Zapodean cu privire la nota dumneavoastra? O marturie a unui om care a lucrat o viata intreaga cu minciuni si dezinformari? De ce ar fi spus adevarul? De ce intalnirea cu Talos si Negrut, decat ca sa va acopere mai departe pe dumneavoastra? As dori sa nu fie asa dar asa se contureaza imgainea dumneavoastra: o imagine a unui agent dublu, atat in serviciul Romaniei cat si in cel al unei alte tari. As dori ca sa aflu adevarul adevarat. Am avut ocazia sa vad numele dumneavoastra legat de calificativul spion. Chiar daca ati fi fost spion american, nici chiar asa nu v-ar scadea vreun pic vinovatia vietii duplicitare.
Am citit un text in care va propuneati al doilea mistic al romanilor pe langa Richard Wurmbrand. Sunteti pe departe de a fi acel om. Anii trec iute, cei mai tari ajung la 80 sau poate 90 si va trebui sa ne infatisam toti inaintea lui Dumnezeu. Macar in acesti ultimi ani de v-ati recunoaste vinovatiile si ati termina cu dezvinovatirile. Nu am gasit niciodata undeva unde sa spuneti: am fost un ticalos, am vandut oameni, am facut ce a fost rau, imi pare rau de ce am facut, ma dezic de acel Ton, ma pocaiesc si cer iertare fratietatii, tuturor celor ce au auzit de numele meu.
As vrea din tot sufletul sa fie altfel, am incercat mereu sa pastrez intai premiza de nevinovatie sa gasesc scenarii in care sa fi fost de partea binelui dar evidentele din ce in ce mai mult ma imping spre o concluzie trista, aceea ca ati fost cu adevarat un om al securitatii. Sunt oameni ca Mona Musca, dispretuiti si condamnati de public pentru ca au furnizat informatii cu privire la niste studenti straini si se incadreaza in categoria celor care au facut politie politica. Si dumneavoastra va incadrati cu prisosinta in aceasta categorie. Ma mir ca acceptati si volume omagiale (ex. cel coordonat de Radu Gheorghita). Pana acum avem volume omagiale doar pentru informatori (doua pentru Bunaciu (“Ivan” si “Baciu”, unul pentru Talpos, “Profesorul” si unul pentru Ton “Cristea Ioan”, “Micu Victor”).
Istoria trebuie sa stie adevarul. Acum in Saptamana Patimilor, n-ati vrea sa-mi spuneti adevarul despre dumneavoastra? “Marturisiti-va unii altora pacatele”. Stiu ca aveti angajamente sa nu divulgati aceste secrete. Va rog din tot sufletul, povestiti-mi intreaga poveste asa cum este ea din anii 50 pana in prezent. Ce mai aveti de pierdut, de cine sa va mai temeti? Numai adevarul va lasa imaginea cea mai benefica in urma dumneavoastra, aceea a adevarului. Nu sunt si nici n-am fost vreodata in legatura cu securitatea, de mine n-aveti de ce sa va temeti. Ati cautat toata viata sa va claditi o imagine, la ce bun? Ce faceti cu ea, unde o luati?
Va rog sa-mi povestiti cum au fost lucrurile. Cu de s-a intamplat sa mergeti la Viena (centru al spionajului romanesc)? Cum de ati obtinut bursa prin Ted Kent? Ce ati facut in Anglia? Care a fost relatia adevarata in legatura cu Alan Scarfe? Care a fost pactul cu Externele, “termenii dumneavoastra” cu ei. Stiu ca o mare majoritate din pastori au fost colaboratori.
Domnul Isus in fata Marelui Preot si in fata lui Pilat a fost jurat sa spuna adevarul si l-a spus stiind ca acesta ii va aduce rastignirea si moartea. V-as jura si eu pe dumneavoastra, dar nu o fac.
Capitolul anilor 70, 80 trebuie scris in istoria baptistilor din Romania si se va scrie odata. Daca as putea v-as conditiona insasi mantuirea dumneavoastra de spunerea adevarului, dar nu pot sa fac asa ceva.
Daca as fi convins ca asa stau lucrurile nu v-as fi scris, dar dramul acela de prezumtie care inca mai persista, ca poate exista undeva o explicatie care sa faca lumina acestor lucruri, ca s-ar putea sa mai aveti un ungher de nevinovatie, ca s-ar putea sa traiti o viata noua acum, ma face sa va scriu din nou.
Nu mai sunt convins de maretia nici unei miscari de rezistenta sau dizidenta in cadrul baptistilor. De aceea caut, de aceea nu laud nici ALRC-ul, caci strategia si tentaculele securitatii s-au intins mai subtil si mai departe decat as fi crezut.
Chiar daca v-am ranit, chiar daca v-am suparat, nu va sunt dusman. Voi scrie despre dumneavoastra ceea ce evidentele actuale imi indica. Daca nu va fi imaginea reala este ca credibilitatea dumneavoastra este afectata tocmai prin ascunderea unor lucruri de catre dumneavoastra.
Nu va sunt dusman dar la momentul de fata nu stiu daca as putea sa ma numesc prietenul dumneavoastra. Gasind ca nu ati spus tot adevarul in dezvinovatirea dumneavoastra “Eu si Securitatea” ma face sa fiu foarte circumspect cu privire la tot ce spuneti.
Nu am mari iluzii, ca deodata, imi veti spune mie, un nimeni, adevarul. Totusi nadajduiesc ca veti afla taria si harul lui Dumnezeu de a lasa in urma imaginea reala a vietii dumneavoastra, asa cum va fi cand veti sta gol si descoperit inaintea Dreptului Judecator.
Eu lucrez la o istorie care, cu voia Domnului, va fi gata in trei patru ani. Am incercat cum am stiut mai bine sa aflu adevarul, adevarul necesar ca istoria sa fie adevarata si benefica.
Dumnezeu sa va lumineze cum stie El. In amintirea suferintelor Domnului Isus si a invierii sale va doresc UN PASTE FERICIT si va salut cu HRISTOS A INVIAT!
Daniel Mitrofan

Frate Ton, daca undeva nu am dreptate este tocmai din cauza ca nu am deplin adevarul. Lasati-mi mie va rog, mostenirea adevarului despre dumneavoastra, nu il luati cu dumneavoastra in mormant.

From: daniel mitrofan

To: Iosif Ton

Date: Friday, April 13, 2007 11:01:53 PM

Subject: va rog sa cititi

Frate Ton,

Sunt tot eu, Daniel Mitrofan. Va rog cititi in intregime mesajul si confirmati-mi ca ati primit mesajul. Imi pare rau ca nu imi scrieti. Mi-ar fi placut sa stam de vorba fata in fata dar intre noi sunt distante prea mari. Doresc sa inteleg anii 1972-1980 in care ati fost si dumneavoastra implicat. Daca lucrurile ar fi simple nu v-as scrie. Tocmai pentru faptul ca majoritatea pastorilor au fost colaboratori cu organele statului si ca s-a folosit mult dezinformarea am nevoie de o marturie sincera a dumneavoastra. Daca doriti cu adevarat o trezire intre baptisti aceasta nu poate porni decat daca se rezolva trecutul acesta atat de intunecat. Numai venirea din toata inima la lumina a pastorilor care au fost compromisi poate, prin pocainta lor sincera, sa aduca o eliberare reala de trecut, de vinovatie, de santaj, de manipulare. Pastrarea lucrurilor ascunse, a acestui buboi infectat, nu poate decat sa impiedice Duhul lui Dumnezeu sa lucreze. Sunt un numar de oameni care fac cercetari la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii si care v-au vazut cateva din dosarele dumneavoastra. Am putut si eu sa vad dosarele penale, cele de urmarire informativa si cele de retea. Am vazut si note date de dumneavoastra am vazut si note date de altii cu privire la dumneavoastra. Am vazut corespondenta dumneavoastra interceptata si am vazut corespondenta interceptata a multora care va scriau in semn de solidaritate. Cel mai mult m-au miscat doua scrisori. Una plina de afectiune catre sotia dumneavoastra, alta a unui copilas din Germania care va facuse desene de Craciun si va incuraja.

Frate Ton, daca v-ati impacat cu Domnul si traiti cu El in inima, intrebati-L pe Domnul cu privire la mine daca puteti sa-mi scrieti adevarul. V-am spus data trecuta ca nu va sunt dusman. Va spun iarasi, nu va sunt dusman, nu am nimic in comun cu fosta sau prezenta securitate sau cu fostele sau prezentele organe de stat. Dumnezeu m-a pazit. Va scriu cu ganduri bune si v-am scris cu ganduri bune. Nu stiu cum dar am intuitia aceasta ca inca purtati in suflet si in gand lucruri care va robesc. Precum veti vedea mai jos cred ca aveti o mandrie patologica ascunsa de care s-ar putea nici sa nu va dati seama de ea. Nu va condamn ci as dori sa va fiu de folos si eu dumneavoastra.

Frate Ton, stiind lucrurile acestea si vazand felul in care va dezvinovatiti nu pot sa nu mi se ridice unele intrebari cu privire la integritatea dumneavoastra. Am incercat sa aflu adevarul de la dumneavoastra fara sa va spun ca v-am citit dosarele dar vad ca aveti retineri in spunerea adevarului intreg. Nu va condamn, caci nu aveti cum sa stiti cine este de incredere si cine nu este. Nu aveti cum sa stiti intentiile adevarate ale oamenilor. Nu stiu cat stiti dumneavaostra despre unele lucruri dar ati fost si dumneavoastra tradat de cei mai scumpi prieteni, oameni pe care poate nu va va veni sa credeti sau despre care ati stiut. Va voi da doar doua exemple, unul nu mai traieste celalalt mai este in viata, am fost pe la dansul tot cu scopul de a-l recupera dar joaca teatru (iertati-mi duritatea). Cure Simion, recrutat ca informator in 1951, Tribunalul Militar Timişoara l-a condamnat prin sentinţa 610/24.XI.1959 la 7 ani i.c. şi 5 ani i.c., unul din numele conspirative „Carare Ion”. A informat organele despre multe din activitatile si intalnirile dumneavoastra cu el.

Desi stiu numele real al celei de a doua persoana nu il voi mentiona. Tineti minte ca adevarurile inconstiente persoanei (dumneavoastra in cazul de fata), perceptia realista, se pot afla din marturiile celor cale le spun in lipsa prezentei persoanei. Va las pe dumneavoastra sa imi spuneti numele lui ca o confirmare la identificarea mea. Ati fost colegi de camera in 1954 si v-ati intalnit in 1952 la Cluj. Iata un fragment din ce spune despre dumneavoastra “SANDU” (greselile de exprimare nu imi apatin):

“Incerc sa fac o schita comportamentala a acestui individ deoarece motivarea comportamentului sau poate fi sau una fanatica – compensatorie – dupa multele lui caderi si pacate sau exaltarea unei personalitati ambitioase care s-a vadit inca din timpul studentiei timp in care nu cauta decat lucrurile care pot sa-i confere laude.” …. “Desi absolvent de filologie a preferat un post de evanghelist la Arad unde s-a vrut pe locul doi si a intrat inconflict cu pastorul. Acelasi lucru l-a patit si la seminar, unde seminarist fiind nu s-a supus si a creiat situatii discordante cu profesorii. Devenind “ateu” mai mult sau mai putin convins s-a vazut stralucind printre atei care totusi undeva nu s-au lasat asa de usor impresionati. Caci la concursurile de la Academie nu a fost primit, atunci a inceput si un trai mai libertin dar crescut crestin cu complexul de vina si timiditate nu a avt prea mare succes la femei. Divorteaza, duce o viata libertina, sfidand orice legatura cu un trecut pe care considera o mare pierdere de timp. Incearca tot felul de cai de iesire la suprafata, nu reuseste revine. Face toate actele exterioare necesare de pocainta, dupa doua luni pastorul bisericii respective trebuie sa plece nu putea sa continue intr-o biserica cu Ton. Pleaca in apus, face impresie relatii de lupta cu Wurmbrand se pare cu izbanda. Vine inapoi incepe sa lucreze se vrea un sfetnic si reformator baptist. Face toate actele de pocainta pana se vede la seminar, unde nu poate sa stea ca simplu profesor se vede director, nu reuseste, pleaca pastor la Ploiesti biserica in care nu face mare scofala incepe turnee la cei din Ardeal care se imbulzesc sa-l asculte.

Schita cere o gandire atenta poate fi vorba de o tulburare psihica de megalomanie pentru ca sursa in probleme medicale nu a reusit sa-si impuna punctul de vedere cu toate ca I s-a cerut parerea”…..

Ma intelegeti frate Ton. Imaginile pe care le culeg din interviuri cu cei care v-au cunoscut inclusiv cei de la ALRC si pastori semnatari ai memoriilor, imaginea din Raportul Tismaneanu (“trecutul lui Ton a fost sinuos”), imaginile formate din predicile dumneavoastra inregistrate pe care le-am ascultat, imaginile din cartile pe care le-ati scris si din cartile altora, imaginile din rapoartele securitatii se contureaza in jurul dumneavoastra ca imaginea unui om duplicitar. Nu o spun ca acuza nici cu dispret cu cu un realism trist. Nu este loc sa va scriu toate, multe puteti sa le gasiti personal daca v-ati face o cerere la CNSAS sa va vedeti dosarele. Stiu ca nu ati facut-o pentru ca nu v-am vazut numele pe lista celor care consulta dosarele. Eu sunt cercetator acreditat in vederea scrierii disertatiei mele “Cultul Crestin Baptist in perioada comunista”.

As dori mult o deschidere sufleteasca a dumneavostra, ar avea un efect catarctic si nici nu v-ati mai simti atat de incoltit. Frate Ton, tot adevarul va fi odata descoperit. Eu si ceilalti cercetatori care scriu despre culte vom scrie prin prisma informatiilor la indemana. Intrucat doresc ca istoria pe care o scriu sa fie cinstita, adevarata, folositoare de aceea incerc pe toate caile sa ajung la adevar. Eu am datoria fata de cititori sa pun la incercare spusele din interviuri, datele din documente. Am datoria sa spun concluziile cinstite la care am ajuns, am datoria de a ajunge cat mai aproape de adevar. Mi-ar place si as aprecia tare mult daca v-ati deschide inima si mi-ati spune pelerinajul vietii dumneavoastra (fara aspecte intime) din anii 50 pana in anii 89. Ce v-a motivat si care au fost intentiile scrierii memoriilor, scrisorilor deschise, desolidarizarii de ceilalti dizidenti, fricile, temerile, implinirile, constrangerile, etc. Mi-ar place daca ati vorbi deschis, fara a ascunde nume, fara a tainui aspecte. Spuneti-mi ce vreti sa ramana confidential si va ramane. Gasesc lucruri ciudate si ascunse si in marturiile celor de la Caransebes, de la ALRC, de la seminar. Sunt convins ca dumneavoastra mi-ati putea usura mult munca in interpretarea si relatarea evenimentelor anilor 70 si 80. Am aflat multe si despre ideologia lui Alexa Popovici si despre conceptia si practica sa in relatie cu colaborarea cu securitatea. V-as mai intreba un lucru. De ce nu l-as lua pe Wurmbrand ca etalon al vietii de crestin in vremurile acelea? Etalonul este in Luca 9:57-62 si 14:25-35 totusi Wurmbrand a fost cel mai aproape de implinirea acestor lucruri si el a fost un model de unire si indragostire cu Hristos. Eu voi incerca sa nu va mai scriu pe tema aceasta daca nu imi raspundeti. Voi scrie si eu cum ma va lumina Domnul. Sa stiti totusi ca v-am dorit mereu binele si ca m-a durut mult de naruirea intregii mele galerii de eroi ai baptistilor. Un titlu la lucrarea mea care mereu ma tenteaza ca imagine reala a ceea ce am simtit si simt este “Atunci mi-am jelit eroii si nu am vrut sa fiu mangaiat caci nu mai erau”. Va doresc petrecerea vesniciei cu Domnul Isus si pana atunci trairea in adevar, in smerenia invatata de Domnul si in binele pe care El il aduce cu sine.

Cu ganduri bune,

Daniel Mitrofan

Va multumesc ca ati citit.

From: “…”
To:
“…”
Sent: Saturday, April 14, 2007 2:55:55 AM
Subject: Continuarea scrisorii

Draga Daniel,

Printr-o defectiune tehnica am trimis doar inceputul scrisorii.

Continui scrisoarea aici.

Cat il priveste pe “Sandu”, dupa cate inteleg este Nicolae Gheorghita. Am mai citit informatii despre mine date de el in dosarul lui Petre Dugulescu, care mi-a dat cateva copii xerox. Si in acelea facea caracterizari psihologizante ca si in cea pe care mi-o citez tu. Ma intreb de ce era atat de vitriolic (si de fals), cand mie imi arata totdeauna mare prietenie. Mai ciudat este faptul ca el m-a ascuns in satul Certeje, din muntii de la nord de Deva, cand am scris prima mea lucrare in 1973 („Cine isi va pierdee viata”) si securitatea a cautat foarte mult sa afle unde am scris-o, dar nu au aflat niciodata! Acesta este un exemplu dintre multele contradictii care s-au intamplat in anii aceia.

Ai facut tot felul de speculatii despre mine, dar una dintre posibilitati nu ai mentionat-o nici macar teoretic: Aceea ca as fi un veritabil om al lui Dumnezeu, care in anii aceia am actionat sincer si curat in slujba Domnului meu si sub calauzirea Lui.

In 21 ianuarie, 1968, in zori, cand eram in meditatie si rugaciune, mi-a aparut Domnul Isus in fata. Cum L-am vazut am exclamat: “Doamne, pentru un om ca mine mai este iertare?”

Mi-a raspuns cu multa dragoste: “Iosif, Eu am murit pentru toate pacatele tale.” Si incet a disparut. Evenimentul acesta reprezinta piatra de hotar a vietii mele. De atunci stiu ca sunt iertat si reabilitat.

Cam la doua saptamani dupa aceasta, i-am spus sotiei mele ca ceea ce El a mantuit El trebuie sa posedeze si ca deci eu nu-mi mai apartin si ca voi face ce vrea El, voi merge unde vrea El, voi fi ce vrea El. Aceasta a devenit legea vietii mele de atunci si pana astazi.

Unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus El a fost ca acum eu trebuie sa fiu iertat si de Biserica in care facusem parte inainte de cadere. Aceasta era Biserica baptista din Cluj-Iris. Stiam sigur ca daca voi fi primit ca membru voi fi dat afara din invatamant (eram profesor la Liceul Energetic din Cluj), dar nu-mi mai pasa de asa ceva. Am vorbit cu pastorul ei, Iulian Tatar, i-am spus ca Domnul m-a iertat, dar ca vreau sa ma ierte si Biserica si ca, deci, cer sa fiu primit din nou ca membru in Biserica.

Procesul a durat mai multa vreme si in iunie 1968 am fost primit si eu si sotia ca membri la Iris.

Nu stiu de unde a scos “Sandu” ca pastorul a plecat de acolo dupa doua luni. Nu a plecat decat dupa ce am plecat eu in Anglia (1 ianuarie 1969).

Ma opresc astazi aici.

Poate ca voi scrie ceva si maine, sambata 14 aprilie.

Cu drag,

Iosif Ton

Date: Sat, 14 Apr 2007 06:28:20 -0700 (PDT)

From: “…”

Subject:Re: Continuarea scrisorii

To:“…”

Frate Ton,
Ma bucur mult ca ati acceptat sa-mi scrieti. As dori sa nu va suparati pe mine, in conversatia pe care o initiem, daca voi fi deschis si voi vorbi direct cu privire la lucruri. Mi-ati reprosat oarecum “Ai facut tot felul de speculatii despre mine, dar una dintre posibilitati nu ai mentionat-o nici macar teoretic: Aceea ca as fi un veritabil om al lui Dumnezeu, care in anii aceia am actionat sincer si curat in slujba Domnului meu si sub calauzirea Lui.” Premiza de la care am pornit a fost chiar aceasta si aceasta a fost imaginea mea despre dumneavoastra pana am inceput acest demers istoric. Mi se pare ca v-am mai scris inainte ca pentru mine ati fost un model si un erou. Dat fiind faptul ca am venit in contact cu mai multe informatii si documente imaginea aceasta a inceput sa se clatine si cateva persoane mi-au indicat faptul ca ati fi jucat dublu, deci si jocul securitatii. Al doilea lucru care m-a dezamagit a fost faptul ca nu ati vrut sa va cereti iertare de la cei pe care i-ati criticat nominal, in publicul internetului, fapt pe care l-am evaluat prin prisma textului de la Matei 18 si altele care vorbesc despre iertare si iubirea vrajmasului. Mi s-a parut ca dumneavoastra care ati predat si predati lectii de etica si viata spirituala ati esuat tocmai in practica. Al treilea lucru este solidarizarea dumneavoastra in jurul conducerii Uniunii care era dirijata de securitate si departament. Se spune ca Tunea a recunoscut ca a fost ofiter de securitate. Informator a fost sigur avand nume conspirative ca “Fagure” “Pastorul”. Ceilalti presedinti si secretari generali ai Uniunii toti au fost cu angajament si nume conspirative pana in 1989. Doresc sa citez un paragraf din Procesul vebal al adunarii generale a Comunitatii Bucuresti in care dvs. ati luat cuvantul.

- Ton Iosif spune: Sint la prima sedinta in calitate de pastor. Imi exprim multumirea fata de cei care au contribuit la numirea mea ca pastor. Am auzit de sedinte cu amaraciuni, care au fost tinute in trecutsi doresc sa afirm ca daca sedintele cu pastorii sint asa cum a fost sedinta de astazi, imaginea mea a fost gresita fata de trecut. S-a dovedit cu prisosinta ca in cultul baptist din Romania exista unitate doctrinara si unitate organizatorica. Au fost oameni care au vrut sa faca din mine un stegar al rupturii, un stegar al impotrivirii fata de conducerea Uniunii. N-am acceptat asa ceva! Consider ca acestia sint oameni care nu tin la unitatea cultului. Declar cu toata inima ca sprijinesc conducerea Comunitatii si conducerea Uniunii. Am fost chemat la Constanta de niste dizidenti sa vorbesc impotriva pastorului si nu m-am dus. Am fost chemat de pastor sa-l ajut impotriva dizidentilor respectivi si m-am dus. Am aratat unitate cu Uniunea. Se refera la lucrarea pe care a facut-o si regreta ca fara voia sa a ajuns in strainatate unde a fost publicata si folosita pentru denigrarea tarii noastre. (“Ma desolidarizez de cei care au folosit lucrarea mea pentru denigrarea tarii mele. Denigrantii din apus spun ca crestinii nu pot avea loc in statul socialist. Eu sint gata sa fac o declaratie in apus prin care sa arat ca noi avem o conducere inteleapta care asculta si rezolva problemele noastre.” (urmeaza un paragraf cu probleme ce trebuie rezolvate) “Face apel la unitate in jurul conducerii cultului si isi exprima atasamentul fata de Uniune si fata de autoritatile de stat, la care spune ca s-a gasit o intelegere nevisata.”


Intrebari pe care v-as ruga sa le abordati cu deschidere sunt si acestea:
- Ce v-a motivat sa scrieti memoriile si de ce ati folosit forma aceasta si a scrisorilor deschise?
- pe ce v-ati bazat din punct de vedere al sigurantei personale, ce va apara “spatele”?
- de ce uneori ati luat-o de unul singur atunci cand in prealabil v-ati inteles cu alti frati sa mergeti impreuna?
- de ce impreuna cu Popescu v-ati desolidarizat de Nicolescu, si apoi de ALRC, cu toate ca la inceput ati fost de acord cu ei?
- Cum se explica acest pas inapoi, chiar la Congresul din 1977, fiind deja linistit cu toate ca ati luat cuvantul? (Eu stiu ca securitatea din toate judetele care au avut reprezentanti la Congres au pregatit contrainformativ pe congresisti cu o lista de zvonuri compromitatoare la adresa dvs. pentru a rupe coeziunea si a se desolidariza de dumneavoastra si ca securitatea monitoriza sustinerea dvs din strainatate si ca aceasta era in scadere),
- Ce a produs ruptura dumneavoastra de Wurmbrand in 1970?
- care a fost situatia la seminar si baza dorintei dumneavoastra de a fi director?
- Din alt punct de vedere, imi spuneati de Dugulescu, si el dat note informative despre dumneavoastra sub numele de “David Stefan” ca informator al securitatii.
- Am vazut note de protocol semnate de dumneavoastra din perioada anilor 80 cu privire la vizite ale strainilor adresate cate secretarul general Tunea (organul informator al securitatii). In paralel cu ale dumneavostra am vazut si alte cateva note de la alti pastori proeminenti. Ce va determina sa le dati?
Ma opresc deocamdata aici cu tirada mea de intrebari si astept un raspuns punctual de la dumneavoastra. Lucruri de genul acesta si intrebari similare, faptul ca intre cei care au avut un aport in perioada 70-80 nu mai exista unitate nici prietenie, etc. m-au facut sa fac speculatiile pe care vi le-am scris mai inainte.
Despre Sandu l-ati identificat corect si dansul se mai numea si “Popescu”. Cat despre faptul ca v-a ascuns in muntii din preajma Devei informase securitatea.

Astept cu nerabdare bunavointa dumneavostra de a face lumina in intrebarile mele si va doresc pentru maine o duminica frumoasa, cu bucurie in inchinare Domnului.
Daniel Mitrofan


From: “…”
To: “…”
Sent: Saturday, April 14, 2007 6:41:03 PM
Subject: Re: Continuarea scrisorii

Draga Daniel,

Ti-am spus deja ca scopul meu unic este sa-mi apar credibilitatea ca predicator al Cuvantului lui Dumnezeu. Pentru aceasta am decis sa-ti raspund la orice intrebari vrei sa-mi pui. Nimic din spatiul public nu este tabu in aceasta discutie dintre noi.

Avantajul meu (si nu handicapul meu) este faptul ca ai acces la dosarele securitatii privindu-i pe toti cei ce au fost in jurul meu in anii 1972-1981 (anul cand m-am intors din Anglia si anul in care am plecat in America).

Lucrul acesta ma scuteste pe mine de foarte multe explicatii.

Lista de intrebari pe care mi-o dai mai jos este lunga si raspunsurile mele trebuie sa fie detaliate. Prin urmare, nu voi putea raspunde la toate deodata.

Dar toate sunt legitime si voi cauta sa le dau raspunsul dupa cate imi amintesc eu si din punctul de vedere a ceea ce am trait eu.

Ieri ti-am relatat experienta intoarcerii mele la Dumnezeu in 1968. Este absolut necesar sa-ti relatez alte cateva evenimente din acel an.

In vara acelui an am fost in cateva biserici din tara si am facut marturisiri de intoarcere la Domnul, stiind ca ele vor fi marcate de securitate si ca toamna voi fi dat afara din invatamant.

Dumnezeu a hotarat altfel.

Am facut o marturie de intoarcere la o adunare din Constanta si acolo era si un olandez. El a venit la urma la mine si m-a intrebat ce ar putea el sa faca pentru mine. I-am raspuns imediat: “Sa-mi aduci o masina de scris” Stii ca pe vremea aceea era interzis sa ai masina de scris!

El mi-a promis ca imi va veni o masina de scris. SI asa a fost. Prin septembrie a venil la mine la Cluj un englez cu o masina de scris!. Am stat mai mult de vorba cu el si el mi-a dat sa inteleg ca locuieste la Viena si ca este omul lui Rihard Wurmbrand. I-am spus ca am o problema cu o probabila infectie la limba si l-am rugat sa-mi trimita o invitatie pentru un consult medicat la Viena. El mi-a promis ca-mi va trimite invitatia prin posta si prin octombrie sau noiembrie am primit invitia. Pe baza ei am facut cerere de pasaport pentru o vizita la Viena. La putina vreme dupa aceea, am fost vizitat la domiciliul meu din Cluj de un profesor de matematica, Rapa Ioan, cu care, cu cativa ani in urma facusem naveta la tara, unde eram atunci profesor. Rapa mi-a spus ca nu mai este profesor, deoarece intre timp a devenit ofiter de securitate. Mi-a spus ca a primit dosarul cu cererea mea de vizita la Viena si ca securitatea a decis sa mi se dea pasaport, cu conditia ca la intoarcere sa le spun tot ce am putut afla despre englezul Brian Wood care mi-a trimis invitatia: Cine este el si de ce locuieste la Viena.

Eu m-am speriat foarte tare, pentru ca am vazut cursa teribila care mi se intinde. Dar, in clipa aceea, am auzit o voce foarte clara spunandu-mi: “Spune-i da, caci aceasta este ca sa mergi in Anglia si sa studiezi acolo intr-un seminar de mana intai.” Mie nici prin gand nu mi-a trecut pana in clipa aceea ca as putea sa-mi schimb din nou profesia si sa merg din nou la teologie. Dar vocea a fost extrem de vie si de convingatoare si imediat i-am spus lui Rapa ca sunt de acord cu ce-mi cere. Pe baza aceasta mi s-a dat pasasportul.

Trebuie sa-ti spun ca in seara cand am auzit vocea, i-am spus sotiei mele ce am auzit si ca voi pleca la studii in Anglia, dar ca in mod categoric ma voi intoarce. I-am spus despre aceasta voce cateva zile mai tarziu lui Simion Cure, apoi lui Nicu Gheorgita si lui Tiberiu Graur. Toti mi-au spus ca simt ca aceasta este de la Dumnezeu. Nici unul dintre cei trei, care toti ertau informatori, se vede ca nu m-a tradat.

O observatie. Nu aveam nici un contact in Anglia. Cu vreo cinci zile inainte de data plecarii in Austria, a venit la familia Faragau un englez pe nume Ted Kent. Nimeni in familie nu stia engleza si m-am chemat sa stau eu de vorba cu vizitatorul lor. M-am dus la ei si am stat de vorba cu el. Mi-a spus ca a venit sa cunoasca si el ceva credinciosi din Romania si i s-a dat aceasta adresa. Catre sfarsitul conversatiei noastre l-am intrebat daca in cazul in care un om ca mine ar ajunge cumva in Anglia el ar fi dispus sa-l ajute sa mearga la un seminar teologic. El mi-a spus ca da, si mi-a dat cartea lui de vizita. Asa am primit contactul in Anglia.

Am plecat in Austria in 1 ianuarie 1969.

Indata ce am ajuns in Viena, i-am spus lui Brian Wood dsespre vizita securistului la mine si despre cererea lui ca sa raportez la intoarcere tot ce aflu despre el. I-am spus insa si despre vocea pe care am auzit-o si ca, deci, eu de acolo voi pleca in Anglia. El s-a speriat mai mult de partea aceasta!

La vreo doua zile dupa aceea, a venit la Viena Sabina Wurmbrand (noi o cunosteam cu numele de Bintia), special ca sa stea de vorba cu mine. I-am relatat si ei totul despre vizita si cererea securistului, despre vocea care mi-a vorbit si despre hotararea mea de a pleca in Anglia.

Am dat un telefon lui Ted Kent si el mi-a trimis urgent o invitatie sa-i fac o vizita pentru doua saptamani. Cu aceasta m-am dus la Consulatul englez pentru viza. Pe vremea aceea, romanii puneau in pasaport o viza a lor in care scria “Permis sa viziteze…” si se indica ce tari i se aproba sa viziteze. In viza mea scria numai Austria. Dar concului englez a uitat de viza aceasta si… din greseala, mi-a dat viza pentru Anglia!

Cand am ajuns la Ted Kent, in sudul Angliei, am aflat ca el era un mare carismatic care credea ca “seminary is cemetery” (un seminar este un cimitir) si nu avea de gand sa ma duca la asa ceva ci voia sa invat de la el si de la cei din grupul lui si sa revin in Romania ca misionarul lor.

Problema era ca aveam viza doar pe doua saptamani si era nevoie de o extindere. Ted a dat telefon la un prieten al lui de langa Oxford, i-a spus problema si acesta i-a zis: Eu nu mai pricep, dar tocmai este la mine un profesor credeincios din Oxford. Ia vorbeste cu el.

Respectivul i-a spus ca nici el nu se pricepe, dar este in Oxford un profesor, Frank Barnett, care lucreaza cu British Office in probleme de Romania si acela ne va putea calauzi. I-a dat numele colegiului la care il poate gasi.

Ted m-a urcat in masina si am plecat la Oxford. Ajuns in biroul lui Frank Barnett, am simtit indemnul sa-i spun toata istoria cu vocea pe care am auzit-o. Dupa ce m-a ascultat, Frank mi-a zis: In cazul acesta, locul dvs este la Regent’s park College si mi-a spus ca acesta este un colegiu baptist in universitate. Am pus mana pe telefor si l-a sunat pe seful colegiului baptist, Dr. Henton Davies. I-a spus tot ce i-am spus eu si Henton Davies i-a spus sa merg imediat la el. Ajuns in biroul lui, i-am povestit putin despre viata mea si iarasi despre vocea pe care am auzit-o. Initial, Henton Davies a vrut sa-mi dea o bursa de refugiat, dar i-am spus ca eu vreau sa ma intorc in tara mea si deci sa nu mai trateze ca refugiat. Lui i-a placut aceasta si mi-a spus ca in acest caz trebuie sa am aprobarea autoritatilor romane sa studiez la Oxford. Desi lucrul acesta mi se parea imposibil, i-am spus ca voi cauta sa obtin acea aprobare, numai sa-mi dea o scrisoare pentru Ambasada Romana din Londra cum ca mi-a acordat o bursa cu conditia sa am aprobarea autoritatilor romane si el mi-a dat scrisoarea.

Mi-am dat mai tarziu seama ca diplomatic, daca nu mi s-ar fi aprobat ramanerea la studii, ar fi insemnat ca sunt fortat sa ma declar refugiat politic si aceasta ei nu voiau. Au chemat-o pe sotia mea la Ministerul Invatamantului si au pus-o sa semneze in numele meu o cerere scrisa cu un an inainte prin care ceream sa merg sa studiez la Oxford. Ea a semnat-o si apoi s-a trimis la Ambasada din londra aprobarea sa fiu student la Oxford. pe baza aceasta mi s-a dat viza romaneasca de sedere la studii in Anglia.

Tod Henton Davies mi-a dat si o scrisoare pentru Home Office (Ministerul de interne de la Londra) ca sa mi se extinda viza pana la primirea aprobarii romane. Cand m-am prezentat acolo pentru aceasta extindere, au vazut ca am primit viza de la Veina fara sa am viza romaneasca pentru Anglia. Ei mi-au spus cat de incredibil este ca un consul englez sa uite o asmenea regula! Dar… acum nu mai aveau ce face si mi-au dat si ei prelungirea de viza.

…………………..

Destul pentru astazi.

Cu drag,

Iosif Ton

Date: Mon, 16 Apr 2007 03:50:54 -0700 (PDT)

From:“…”

Subject: precizare

To: “…”

Frate Ton,


Spuneati in mesajul trecut :

“Avantajul meu (si nu handicapul meu) este faptul ca ai acces la dosarele securitatii privindu-i pe toti cei ce au fost in jurul meu in anii 1972-1981 (anul cand m-am intors din Anglia si anul in care am plecat in America).

Lucrul acesta ma scuteste pe mine de foarte multe explicatii.”
Realitatea este ca nu am inca acces la dosarele tuturor din jurul dumeavoastra din cel putin doua motive. 1. Nu ii stiu pe toti 2. Ca sa solicit consultarea dosarului unei persoane trebuie sa specific datele personale ale celei in cauza, lucruri care nu imi sunt dese ori la indemana, iar solicitarea mea sa fie aprobata. Asa ca va rog sa-mi dati cat mai multe explicatii.

Mi-a venit o intrebare pe cand citeam cele pe care mi le-ati scris. In episodul cu Rapa si solicitarea referitoare la Brian Wood cum justificati “Da”-ul dumneavoastr?. Care a fost argumentul intern? De ce studierea la unul din cele mai bune colegii cantarea mai mult decat principiul? Credeti ca ati facut o greseala, sau mai bine zis, de unde ati stiut ca vocea interioara vine de la Dumnezeu? Sper ca nu va necajesc.
Daniel Mitrofan

Date: Mon, 16 Apr 2007 05:17:36 -0700 (PDT)

From: “…”

Subject: inca o intrebare

To: “Iosif Ton” “…”

Frate Ton,
Azi trecand printre niste materiale am vazut ca aveati o relatie destul de stransa cu fr. Bunaciu Ioan si ca i-ati facilitat venirea la Oxford. Intrebarea este daca tot duneavoastra i-ati facilitat si plecarea lui Oti Bunaciu la Oxford?
Daca puteti as aprecia si raspunsul la aceasta intrebare.
Daniel Mitrofan

From: “…”
To:
“…”
Sent: Monday, April 16, 2007 6:39:13 PM
Subject: Puntile de legatura intre state

Draga Daniel,

Trebuie sa-ti explic un alt elemet major care iti va clarifica multe actiuni ale mele.

Incepand din 1951, unul dintre mentorii mei a fost Ioan Dan. Stiu ca tu nu ai parere buna despre el, dar asta-i alta poveste. Eu datorez enoirm de mult acestui om al lui Dumnezeu de mare caracter.

In 1944, Iuliu Maniu si unul dintre Bratieni lucrau pe acuns sa restabileasca legatura cu Anglia si cu Statele Unite pentru desprinderea Romaniei de Germania. Maniu si Bratianu aveau nevoie de oameni care puteau fi credibili in fata “Aliatilor”. Eu au intuit ca baptistii romani pot sa aiba asemenea credibilitate. Ei au intrat atunci in legatura cu Ioan Dan, Marin Dumitrascu si Petre Belicov, care au ajutat la stabilirea legaturii. Nu cunosc multe detalii, dar stiu ca cei trei au pus conditia ca imediat dupa reusita, cultul baptist sa-si recapete legalitatea si Maniu si Bratianul si-au tinut cuvantul in aceasta privinta.

Iata unde intru eu in aceasta poveste, despre care imi povestise Ioan Dan.

In 1970 sau 1971, Petre Belicov se afla in Italia in vizita la ceva rudenii. De acolo mi-a scris o scrisoare lunga la Oxford. In ea imi spunea ca autoritatile romane ar dori foarte mult sa faca legaturi mult mai stranse cu Anglia si cu Statele Unite, si ca el a fost abordat de aceste autoritati pentru a imbunatati legaturile. Petre Belicov imi explica apoi ca el si inca unul sau doi ar fi dispusi sa faca acest lucru dar numai cu conditia ca situatia baptistilor din Romania sa fie substantial imbunatatita, in sensul de desfiintare a restrictiilor care ne sufocau atunci. El imi sugera sa stabilesc si eu legaturi politice in Anglia, dar sa am grije sa nu dau nimic fara conditia imbunatatirii situiatiei noastre.

Intre timp, eu ma imprietenisem cu Frank Barnett, cel care lucra cu British Council pentru Romania. L-am intrebat cum s-ar putea imbunatati relariile dintre Romania si Marea Britanie. M-a socat raspunsul lui: “Problema voastra, a romanilor, este ca voi nu ne interesati cu nimic. Nu ne interesati din punct de vedere militar, ecolomic, politic, religios…etc. De ce sa va ajutam?”

Am inceput sa ma gandesc atunci la puntile de legatura intre natiuni. O punte de legatura este etnicitatea. Fiindca noi suntem latini, avem puntea aceasta de legatura cu Franta si cu Italia. Cu altii avem puntea de legatura politica, sau militara, sau ecolomica. Dar ia uita-te la Ungaria. Etnic, ei n-au pe nimeni in apus. Dar 20% dintre unguri sunt reformati calvini. Si puntea aceasta le stabileste o legatura extraordinar de putercica cu Olanda si cu Scotia (si in general Marea Britanie).

Romania are si ea un grup semnificativ de baptisti. Ei ar putea fi o punte de legatura solida cu Anglia si cu Statele Unite!

Asa am ajuns eu sa dezvolt conceptia mea despre puntile de legatura intre natiuni si m-am hotarat sa joc aceasta carte, adica sa conving autoritatile din Romania ca baptistii ar putea sa fie puntea de legatura dintre Romania si Amglia si Statele Unite, cu conditia ca situatia baptistilor din Romania sa fie radical imbunatatita.

Indata dupa ce m-am intors in Romania in 1972, am inceput sa scriu pe aceasta tema.

Initial am scris ceea ce stiam ca-i doare cel mai mult, adica, imensul succes in apus al lui Rihard Wurmbrand.

Am explicat intr-o scrisoare pe care i-am dat-o lui Rapa ca tot ce scrie Rihard Wurmband despre Romania este adevarat. Persecutiile despre care vorbeste el nu pot fi negate. Imaginea pe care o prezinta el despre Romania poate fi schimbata numai daca lucrurile despre care vorbeste el vor fi schimbate.

Si am enumerat o serie de lucruri care ar trebui sa fie schimbate. Si daca se vor schimba, noi vom fi in masura sa anumtam apusul ca situatia noastra in Romania s-a schimbat si astfel sa dam Romaniei o alta infatisare in apus.

In acel context am inceput sa scriu si teoria mea despre puntile de legatura intre natiuni.

Imi aduc aminte ca in cursul anchetei la Ploiesti a venit un general si mi-a cerut sa scriu pe larg din nou toata aceasta conceptie a mea despre punti si mi-a atras atentia ca ce voi scrie va ajunge sus de tot.

In 1977, vara, ma aflam in vacanta la Ponor (in Muntii Apuseni, cca 20 km la vest de Aiud). Intr-o zi a venit cineva cu un Jeep si mi-a spus ca trebuie sa merg la Alba Iulia sa ma intalnesc cu cineva de sus de tot si ca apoi ma va aduce inapoi la Ponor. M-am dus si intr-adevar acolo ma astepta un consilier al lui Ceausescu. El mi-a cerut sa-i explic si lui in amanuntime teoria mea si am facut-o.

Apoi m-a intrebat. N-ai putea sa faci toate aceste lucruri fara sa pui conditii?

I-am raspuns ca nu o pot face din doua motive. Inati, at trebui sa mint ca totul e in regula cu baptistii din Romania si eu nu mint. Al doilea, cei din apus stiu bine care e situatia. Daca ma duc sa le spun ca alta este situatia, voi fi repede dovedit ca mincinos si tot nu realizez nimic.

A plecat cu atat si eu am fost dus cu masina inapoi la Ponor.

Ceva mai tarziu am observat cum Ioachim Tunea incerca sa faca in apus exact ce am sugerat eu, dar desigur fara succes.

Vreau sa spun si aceasta ca din 1973 eu am spus lui Vasile Talos si celorlalti din grupul nostru de partasie si lui Aurel Popescu si lui Pavel Nicolecu despre aceste scrieri ale mele si despre discutiile mele cu autoritatile. Prim urmare actiunile acestea au devenit destul de cunoscute.

Cand m-am dus in America i-am spus lui Rihard Wurmbrand ce am scris eu despre el si nu a gasit nimic rau in aceasta.

Sper ca prin acestea ti se vor clarifica unele actriuni ale mele care ar parea ca sunt un joc dublu. Nu a fost nimic duplicitar. Am actionat deschis, cu toate cartile pe fata. Am crezut ca poate voi reusi ceva. Daca am reusit ceva sau nu, veti judeca voi istoricii.

Atat pentru astazi,

Iosif Ton

Date: Mon, 16 Apr 2007 22:52:02 -0700 (PDT)

From: “…”

Subject: Re: Puntile de legatura intre state

To:“…”

Frate Ton,
Multumesc mult pentru toate cate mi-ati scris pana acum. Intr-adevar mi se lamuresc unele lucruri si ma bucur de sinceritatea dumneavaostra. Recunoasterea faptului ca atunci inca erati legat si ca inca nu o rupseseti definitiv cu securitatea face lumina si aduce o mai mare claritate cronologica. Dumneavoastra afirmand lucrul acesta si eu stiind din propria mea experienta temerile, slabiciunile umane, nu face decat sa va inteleg si sa nu va condamn. Erati atunci in tranzitie. Ati putea sa-mi spuneti data (anul) in care a avut loc intalnirea din Cismigiu si cand le-at ispus ca nu veti mai colabora cu ei? Doar pentru clarificare, acum cand s-au limpezit un pic lucrurile, “principiul” desprecare vorbeam si care era conflictual cu vocea este acela de , nu gasesc un cuvant mai bun, “vanzare a fratilor” care ar f i fost raportarea la securitate despre altii, in contextul periculos de atunci. Acum inteleg.
Cu multumiri,
Daniel Mitrofan

From: “…”
To:
“…”
Sent: Tuesday, April 17, 2007 6:14:32 PM
Subject: Ioan Bunaciu

Draga Daniel,

Mi-e foarte greu sa scriu despre oameni despre care mi-e greu sa gasesc lucruri bune de spus.

Ioan Bunaciu a venit pastror la Biserica baptista din Cluj Manastur in 1951, exact cand am mers si eu acolo ca student la filologie. Noi ne-am constituit intr-un grup de studenti care am decis sa ne adunam in fiecare sambata seara. Locul de intalnire nu putea fi decat la Biserica. Cel care a fost cu noi la prima intalnire a fost Ioan Dan si el ne-a incurajat sa mergem inainte. Adunarea a avut loc in bioroul pastoral al Bisericii. Pentru intalnirile urmatoare, Bunaciu a decis ca ne da cheia de la birou, mai exact, o lasa sub presul de la usa si noi ne adunam “fara stirea lui.”

Atunci se faceau arestari in masa si se trimiteau oamenii la Canal. Bunaciu era terorizat ca va fi ridicat si trimit la Canal. Avea o valiza cu schimburi calde pe care o tinea sub pat, gata sa o apuce cand va fi ridicat.

Vreo doi an a stat sub presiunea securitatii sa devina informator. Primea tot felul de amenintari…

Intr-o duminica, la Cina Domnului, a luat painea si cand a zis “In noaprea in care a fost vandut…” au inceput sa-i tremure buzele, a inceput sa planga, a pus painea pe masa si a fugit afara. A fost dus la psihiatrie si am inteles ca era intr-o stare atat de agitata incat l-au pus in camasa de forta.

Deductia noastra a fost ca el s-a frant, a acceptat sa fie informator si de aici criza de la Cina Domnului.

La scurta vreme a venit inapoi si si-a reluat slujba de pastor. Dar era un om schimbat…

In anii aceea, Bunaciu a fost si student la teologia Reformata din Cluj (in limba maghiara).

In 1955 a terminat facultatea de teologie si a mers profesor la Seminar in Bucuresti.

Eu am terminat filologia si, in aceeasi toamna, am mers student la Seminarul din Bucuresti.

Un singur aspect. Bunaciu a fost numit bibliotecarul Seminarului. Se introdusese regula ca numai profesorii au acces la cartile din Biblioteca, deoarece erau toate in limba engleza si studentii nu se putea sa aiba acces la asa ceva. Bunaciu s-a conformat si a refuzat sa-mi dea carti.

I-am spus aceasta lui Ioan Socaciu si imediat s-a oferit sa scoata el cartile pe care le vreau si sa mi le dea.

DUpa catava vreme Bunaciu a aflat de asta si l-a amenintat pe Socaciu ca nu-i mai da carti daca el mi le da mie! Socaciu a exclamat: Eu am cersit banii pentru biblioteca aceasta in Amwerica si am carat aceste carti in spate si acum vine Bunaciu sa-mi spuna ca s-ar putea sa nu mai pot lua carti din biblioteca?!

Unii profesori erau foarte slab pregatiti si faceau tot felul de greseli in predare. Eu mi-am deschir o pagina intr-un caiet de notite cu titlul “Erezii” si acolo notam “perlele” cum ar fi, vulcanul arunca “larva”, sau crocodilul are 25 de metri lungime si multe altele.

AM fost turnat de cineva si in martie m-a chemat Jean Staneschi (directorul de atunci al Seminarului si agent al securitatii din 1953, cand a iesit din inchisoare) si mi-a cerut sa plec de buna voie din Seminar. Am refuzat. Atunci m-am dus la Socaciu cu un curs al lui Staneschi in care acesta afirma clar ca Isus este doar prima creatie a lui Dumnezeu.

La consiliul profesoral unde Staneschi m-a acuzat de lipsa de respect fata de profesori, Socaciu a pus pe masa cursul lui si le-a spus la toti ca Ton are dreptate cand ii acuza de erezii! Totusi, Staneschi, Balgradeanu si Bunaciu (!) au votat pentru excluderea mea. Altii patru au votat importiva si astfel am ramas student pana la incheierea anului scolar. Atunci s-a pus din nou problema excluderii mele, deoarece securitatea il lucrase intre timp pe Popa N. Petre si atunci acesta a votat si el pentru exmatricularea mea.

Am fost decalrat absolvent al anului 1 dar exmatriculat “din lipsa de respect fata de profesori”.

La propunerea lui Alexa Popovici, Biserica Speranta din Arad m-a chemat atunci sa le fiu predicator si am fost la ei ca predicator pana cand m-am dus la Seminar pentru anul 2 in septembrie 1957.

La Speranta eu nu eram ordinat ca pastor, deci nici nu puteam sa aspir sa iau locul celor doi pastori ordinati. Eu am fost doar predicator si nu am avut alte aspiratii. Nu au fost conflicte intre mine si cei doi pastori!

Cand m-am dus la Seminar in ianuarie 1973, lui Bunaciu nu i-a placut de loc acest lucru. El a insistat sa nu mi se dea sa predau decat “materii laice” , adica limba romana, etc. Eu nu am tinut seama de ce mi-au dat ei sa predau si le-am predat studeintilor tot ce clocotea atunci in gandirea mea si ei umpleau caiete de notite!

Aparitia mea intre baptisti cu studii la Oxford a determinat Departamentul cultelor si securitatea sa se gandeasca ca si baptistii trebuie sa aiba oameni cu titluri academice. L-au trimis atunci pe Bunaciu la Oxford sa exploreze posibilitatea studiilor lui acolo. Barierele erau prea mari si in cele din urma a facut rapid doctorarul la Instirutul Reformat din Cluj (acestia u primit ordinul sa-l treaca rapid prin toate examenele).

Atunci au fost acceptati la Institutul reformat si Vasile Vadan si Sfarlea.

Ceva mai tarziu a fost trimis la studii in America pentru doctorat Vasile Talpos. Dupa revolutie l-am intrebat pe Vasile daca a colaborat cu securitatea ca pret pentru a merge la studii dar a negat acest lucru foarte vehement. Atata stiu eu.

Prin 1985 s-a dus la Oxford fiul lui Ioan, Otniel Buncaciu. Nu am avut nici un amestec in toate acestea.

Dupa cum vezi, relatia mea cu Bunaciu nu a fost “calda” niciodata. Si el insusi, in scrierile lui “istorice” ma prezinta ca pe unul care am produs numai tulburare in cult, in tim ce el a avut “intelepciune” si a stiut sa castige prin cooperare.

Atat pentru astazi,

Iosif Ton

Date: Wed, 18 Apr 2007 01:04:31 -0700 (PDT)

From:“…”

Subject: Re: Ioan Bunaciu

To:“…”

Frate Ton,
Multumesc pentru continuari si imi sunt de mare folos. Ca si clarificare, lucrurile care mi-au creat impresia ca dumneavoastra ati intervenit pentru Bunaciu sa vina la Oxford si ca erati in bune relatii sunt doua inscrisuri:
- o scrisoare de la Rev.B.R.White, rectorul de la Regent’s Park catre Covaci,
“Dragi frati,
Am avut placerea lunile trecute sa-l avem pe Rev. Iosif Ton din Romania studiind cu noi. Colegiul considera ca aceasta a fost alta legatura in lunga si stransa partasie care a existat intre fratii baptisti englezi si romani. In acest sens ne-ar place sa-l invitam pe Rev. Ioan Bunaciu, directorul Seminarului Baptist din Bucuresti sa studieze aici la Colegiul REgent’s Park din Oxford.”….. (daca puteti sa comentati si “lunga si stransa partasie” despre care aminteste. Care au fost legaturile romanilor cu Oxfordul inainte, au fost?)
- o informare a lui Bunaciu
“Subsemnatul Bunaciu Ioan domiciliat in Bucuresti str. Berzei nr. 29 si indeplinind functia de director la Seminarul Teologic Baptist va anunt ca in cursul lunii decembrie am primit urmatoarele carti prin posta:
1. Iobb, James, Hebrews, Proverbs, Genesis, Juge-Ruth…(etc)
Cartile au fost trimise de fr. Ton Iosif de la Oxford.
tot in luna decembrie am primit urmatoarele scrisori felicitari: Ton Iosif din Anglia, Petru Truta din S.U.A. …….

Din alt punct de vedere, cel referitor la prima dumneavoastra experienta cu Seminarul, despre care ati relatat cu alta ocazie ca v-ati pierdut credinta, din unele interviuri am ramas cu impresia ca Alexa Popovici a fost cel care v-a subminat credinta printr-o carte liberala pe care v-a dat-o s-o cititi si cu care dansul era de acord. Care este realitatea si care era linia teologica in seminar in vremea ceea pe linia spectrului liberalism-conservatorism.
Va multumesc pentru timpul pe care il sacrificati pentru a-mi explica nedumeririle mele.
Daniel Mitrofan

From:“…”
To:
“…”
Sent: Wednesday, April 18, 2007 7:49:02 PM
Subject: Relatii in Bucuresti

Draga Daniel,

Mai incerc sa sriu inca un episod astazi.

AM ajuns la Seminar in Bucuresti in ianuarie 1973. Dupa cateva saptamani, m-a abordat Vasile Talos, care era tanar absolvent de la Seminar si pastor adjunct la Biserica Baptista din Mihai Bravu. El mi-a cerut sa avem partasie. Eu ma familiarizasem cu conceptul Navigatorilor de ucenicizare si i-am propus sa ne intalnim in fiecare luni spre seara pentru doua ore de partasie. Asa am inceput cu el.

Prin aprilie, m-a abordat Vasile Branzai, unul dintre pastorii de la Biserica Golgota (Bdl Nicolae Titulescu) si si-a exprimat dorinta sa avem partasie. I-am spus ce fac cu Vasile Talos si i-am sugerat sa ni se alature. El a sugerat sa-l chemam si pe Iosif Serac, pastor la Bis. Baptista din cartierul 23 August. Cand ne-am intalnit toti, ei au sugerat sa-l chemam si pe Pascu Gabou de la Alexandria. Deasemenea s-a hotarat sa ne intalnim o zi intreaga pe saptamana si s-a ales miercurea. Iosif Serac ne-a aranjat sa ne intalnim in casa socrilor sai, undeva la o periferie unde puteam sa ne strecuram neobservati.

Asa a inceput ceea ce mai tarziu Bunaciu a numit “tardelas” (cuvant unguresc pentru “ntalnire”).

La prima intalnire in cinci, Vasile Branzai a sugerat ca unicul nostru subiect ar trebui sa fie “de ce mor bisericile”. restul am povestit in “Confruntari”.

Tot in 1973 l-am cunoscut pe Aurel Popescu si apoi pe Pavel Nicuescu. Ei nu erau pastori.

Aurel Popescu a fost primul om caruia i-am dat sa citeasca prima mea lucrare, prin august 1973.

Relatia mea era pe de o parte cu tardelasul si pe de alta cu acesti “dizidenti”.

Lui Popescu si Niculescu le spuneam mereu si despre dialogurile mele politice cu autoritatile. Niculescu era totalmente importiva oricarui dialog cu comunistii. Eu sustineam ca nu poti locui intr-o tara fara sa ai un oarecare dialog cu autoritatile ei.

La ancheta de pe Calea Rahovei din aprilie-mai, 1977, conflictul acesta dintre noi pe tema dialogului cu autoritatile a luat forma foarte acuta, lucru care m-a determinat, la sfarsitul anchetei, sa-i spun lui Pavel ca nu voi mai intreprinde nici o alta actiune in cooperare cu el. I-am spus aceasta deoarece el intentiona atunci sa faca o organizatie de lupta permanenta pentru drepturile credinciosilor.

Primul lucru pe care i l-am spus atunci a fost ca profesia mea este sa zidesc Biserica si apararea drepturilor fratilor este doar un mic aspect al slujbei mele si nu aspectul principal.

Dar in iunie s-a intamplat un nou eveniment crucial in viata mea. Iata ce s-a intamplat.

Ascultam radio Europa Libera. Unul dintre comentatorii acestui radio (nu mai tiu minte care) a avut o idee geniala. A luat o carte scrisa de Lenin inainte de revolutia bolsevica din 1917, incare arata opt lucruri majore pe care le va realiza comunismul si prin care va realiza societatea umana ideala. Comentatorul a analizat pe rand aceste opt promisiuni ale comunismului si a explicat cum, atunci cand este instalat comunismul, acesta lucreaza exact inversul celor opt promisiuni si produce iadul pe pamant. El a aratat cum insasi natura comunismului produce aceste rele in societate.

Dintr-o data mi-am zis: Stai putin! Milioane de oameni au crezut in comunism si au fost gata sa moara pentru aceasta idee. Acum descoperim ca comunismul, prin natura lui, in mod inevitabil, produce un lagar, o inchisoare, mizerie economica si sociala. In momentul in care natiunile din comunism devin convinse ca comunismul nu poate produce ce a promis, natiunile se vor trezi ca din somn, sau, ca atunci cand in poveste, copilul exclama “Imparatul este gol” si toata lumea vede ceea ce numai copilul a indraznit sa vada!

Mi-am mai zis: Comunismul este ca o sinucidere. Natiunile nu se sinucid! Natiunile vor arunca comunismul peste bord. Brusc. Dintr-o data!

Si am avut ca o vedenie a zilei cand natiunile se vor trezi in inselaciune si vor arunca comunismul de la ele ca pe o carpa murdara.

Ceva mai tarziu am inceput sa le spun prietenilor mei (inclusiv Aurel Popescu): Nu are rost sa luptam importiva a ceea ce moare de la sine. Si, de vreme ce comunismul se va prabusi de la sine, problema mea devine aceasta: Cum sa pregatesc oameni pentru ziua aceea? Noi trebuie sa avem oameni pregatiti pentru atunci!

As putea zice ca pregatirea oamenilor pentru “atunci” a devenit obsesia mea. Am descoperit ca nu avem carti, manuale teologice, pentru asemenea pregatire si am ajuns la concluzia ca trebuie sa merg in America sa le fac acolo. Partea aceasta o stii.

Pavel Niculescu m-a contrazis zicand: Comunismul nu se va prabusi, ci va birui in lumea intreaga, caci aceasta este “fiara”. Cand va birui si in Statele Unite, ne va ucide pe toti. Sarcina noastra este numai sa alertam lumea si sa ne pregatim de moarte. Ceva similar a spus si Aurel Popescu.

Pavel Niculescu a creat ALCR-ul. Baza era la Caransebes, unde cativa din ALCR erau in comitetul Bisericii Baptiste. Prin 1979, grupul de la Caransebes au venit la mine la Oradea si mi-au spus ca vor veni la Caransebes Mara si Barbatei si la adunarea generala a Bisericii vor cere Bisericii sa-i excluda pe cei din ALCR. Ei erau convinsi ca majoritatea ii vor exclude. De aceea, m-au rugat pe mine sa merg in vinerea aceea la Caransebes si sa facem o adunare speciala prin care sa nu lasam sa aiba loc adunarea generala.

Eu le-am explicat credinta mea ca Biserica prin adunarea ei generala este stapana pe destinele ei. Prin urmare, ei sa se pregateasca si la acea adunare generala sa explice cine sunt ei, ce urmaresc ei si sa convinga adunarea generala sa-i mentina in conducere. Sa se puna astfel la vot si, daca nu reusesc sa convinga Biserica si daca Biserica ii scoate din comitet, sa accepte decizia Bisericii.

Cu aceasta au plecat ei de la mine. L-au convins pe Liviu Olah sa faca ce am refuzat eu sa fac. Liviu s-a dus la amvonul Bisericii chiar inainte de a intra in adunare Mara si Barbatei si a inceput el serviciul si l-a prelungit cateva ore. Au fost proteste din partea celor ce doreau adunarea generala si proteste din partea celor care nu doreau adunare generala. Adusesera si o fanfara care a intarit si ea vacarmul.

In cele din urma, Mara si Barbatei au renuntat la adunarea generala si au trimis lumea acasa. A doua zi, ei au facut plangere la autoritati pentru deranjarea serviciului religios.

Daca nu ma insel, doi dintre conducatori au fost chemati in aceeasi zi la securitate si au fost amendati cate o mie de lei pentru blocarea unui serviciu religios. Al treilea, Radoi, n-a fost acasa in sambata aceea. Duminica la amiaza, mergand de la adunare spre casa, a fost oprit de militie si chemat sa mearga cu ei. El a refuzat si s-a produs o incaierare cu politia in strada. Pentru aceasta, Radoi si inca unul au fost condamnati mi se pare la un an de inchisoare.

Eu am scris atunci o scrisoare deschisa in care explicam ce s-a intamplat la Caransebes si m-am desolidarizat de ceea ce a facut ALCR-ul acolo.

Lucrul acesta nu mi l-a iertat Pavel Niculescu niciodata.

El a interpretat totul ca fiind o re-alianta a mea cu securitatea si cand am ajuns in America el a fost unul dintre cei care au umplut America de “informatii” ca eu sunt omul securitatii.

Un scurt comentariu. De indata ce am ajuns in America, eu m-am angajat in actiuni de apararea fratilor. Catalogul actiunilor mele este lung si pot sa-l scriu, daca este nevoie.

…………

Iata ca am reusit sa-ti mai dau un episod.

Sunt sigur ca acesta va genera multe intrebari din partea ta.

Cu drag,

Iosif Ton

Date: Thu, 19 Apr 2007 03:24:22 -0700 (PDT)

From: “…”

Subject: Re: Relatii in Bucuresti

To: “…”

Frate Ton,
Va multumesc si va doresc o calatorie placuta in Ohio.
Intr-adevar, sunt cateva intrebari care as dori sa vi le pun. V-as ruga sa-mi detailati un pic despre aceste dialoguri: “Lui Popescu si Niculescu le spuneam mereu si despre dialogurile mele politice cu autoritatile.” In ce constau? Dupa intalnirea din Cismigiu, banueisc ca securitatea nu a dorit sa va scape din mana usor. De asemenea, am citit intr-un proces verbal, nu mai stiu daca la o sedinta de comunitate, Uniune sau congres (pot sa caut dar imi va lua ceva timp) o afirmatie sau a lui Tunea sau a inspectorului care ar suna cam asa: fr. “Ton si-a rezolvat situatia cu autoritatile”. Care a fost modul de “cadere la pace” cu Departamentul si, probabil, cu alte organe? De asemenea, intr-o discutie cu fr. Nicolescu, cand a fost in tara, dansul spunea referitor la Nota aceea cu “datoria de onoare”, despre care spuneti ca a fost falsificata, ca ati fi afirmat ca ati fi avut o discutie cu un colonel sau grad mai mare de la securitate sau externe (nu imi mai aduc aminte exact) si ca intentionati sa va impuneti conditiile dumneavoastra. Fr. Nicolescu argumenta ca daca nu este adevarata acea Nota in cauza, care ar fi fost discutia sau scrisoarea adevarata catre ei in acel context. Realizez ca nu sunt precis deloc in aceasta intrebare dar poate va puteti aduce aminte daca a fost un asemenea moment.
Va marturisesc ca incerc sa ma pastrez oarecum detasat si in abordarea fr. Nicolescu si ALRC-ului. ……… Si fata de ALRC am unele semne de intrebare si sunt constient ca in mijlocul lor a fost cel putin un om infiltrat al securitatii. Nu stiu inca cine era acela sau cine erau. Venind in contact cu documente ce atesta interesul statului roman si securitatii de a controla absolut evenimentele in tara si de a influenta opinia publica si politica a altor state si de asemenea, a comunitatilor de romani din diaspora, sunt indreptatit sa cred ca nici ALRC-ul nu a scapat de sub cotnrol.

Ceea ce nu inteleg inca este dinamica acelor ani si a acelor actiuni din anii 1970-1980. Ati putea face o cronologizare a evenimentelor, insotite de motivatia si gandirea din spatele lor? Care a fost succesiunea (in date daca este posibil) evenimentelor, actiunilor in care ati fost implicat dumneavoastra (hotarari de grup, memorii, scrisori, interogari). Este posibila o “time-linie”? Stiu ca la grea incercare va pun, s-au asternut multi ani. Ma opresc si eu cu intrebarile si va doresc calauzirea si binecuvantarea Domnului.
Daniel Mitrofan

From:“…”
To:
“…”
Sent: Friday, April 20, 2007 5:38:24 PM
Subject: La judecata

Draga Daniel,

Am ajuns cu bine aseara (joi) la Akron, Ohio.

Acum dimineata, la ora mea de partasie cu Domnul, gandindu-ma la atatia care imi studiaza trecutul si ma judeca in toate felurile, mi-am adus aminte de ce scrie Pavel in 1 Corinteni 4:3-4

“Cat despre mine, prea putin imi pasa daca sunt judecat de voi sau de vreun scaun omenesc de judecata. BA inca nici eu nu ma mai judec pe mine. Caci n-am nimic impotriva mea. Totusi, nu pentru aceasta sunt considerat drept: Cel ce ma judeca este Domnul.”

Sunt la o varsta la care plecarea mea dincolo trebuie sa o consider tot timpul ca iminenta. Si stiu ca in orice clipa ma pot afla in locul descrie de Pavel in 2 Corinteni 5:10

“Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Cristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul pa care-l va fi facut cand traia in trup.”

Pavel scrie in continuare ca este terorizat (asa-i in original) de gandul acelei judecati si de aceea se straduieste ca-si indeplineasca bine slujba.

Tu esti unul dintre cei care te apleci asupra trebutului cultului baptist din Romania din anii intunecati ai comunismului. Ceea ce descoperi in arhive te inspaimanta si-ti zdruncina increderea in oameni. Dupa cum scrii tu, ti-au murit toti eroii.

Eu as dori sa te ajut sa privesti oamenii din vremea aceea cu alti ochi.

Sa-ti dau un exemplu. In octombrie 1951 eram proaspat student la Cluj si duminica m-am dus la Biserica baptista din Manastur. Miercurea urmatoare, pe coridor la caminul studentesc m-a orpit un baiat, m-a tras intr-un colt si, putin balbait, m-a intrebat soptit: Ai fost duminica la Manastur? Am spus:Da. M-a intrebat: Esti frate? I-am spus: Da. Atunci m-a chemat sa merc cu el la o plimbare. Pe strada, mi-a spus ca il cheama Emil florea, este student la medicina in anul 3 si mi-a spus ca acum va incepe o indoctrinare puternica cu ateism, la care nu-i vom putea face fata singuri. Va trebui sa ne adunam sa ne instruim reciproc. M-a intrebat daca nu vreau sa particip la o adunare secreta a studentilor credinciosi. Am acceptat si sambata urmatoare am avut prima intrunire a studentilor credinciosi in biroul pastoral de la Manastur.

Emil Florea a fost liderul nostru patru ani. El a fost mentorul meu principal in acei ani. Pana acolo ca la inceput imi facea el schita pentru ceea ce ar trebui sa le vorbesc studentilor sambata urmatoare. El m-a formnat ca un ganditor crestin, in opozitie cu marxismul care ne era turnat in cap la universitate.

Acum bomba. Prin imprejurari de care nu voi vorbi aici, m-am imprietenit cu un student necredincios si mare comunist (din Muntii Apuseni ca si mine). Pe la mijlocul anului 4, el m-a intrebat: Esti prieten cu Emil Florea? La raspunsul meu pozitiv, mi-a spus: Sa te feresti de el, caci este informator.

Eu am fost socat si i-am raspuns ca nu cred asa ceva.

El mi-a spus: “Iosif, eu sunt comunist convins si pentru aceasta colaborez cu securitatea ca informator. Dar eu stiu ca altii informeaza despre mine si trebuie sa stiu cine sunt acestia. Asa ca uneori ma duc pe strada unde am eu intalnirea cu contactul meu de la securitate sa vad cine mai merge la intalniri acolo. Si… l-am vazut de cateva ori pe Emil Florea mergand acolo, asa ca, fereste-te de el.”

Stiind tor ce a facut Emil Florea, cum puteam crede ca este informator? Ei bine, in anul acela scolar (1955) am incheiat si eu facultatea si Emil Florea. Prin iunie, am avut socul vietii mele: M-am intalnit in strada cu Emil Florea imbracat in uniforma de ofiter de securitate (sublocotenent). Eram oarecum pregatit de eveniment. M-am apropiat de Emil, am intins mana si i-am prins reverul de la haina de ofiter de securitate si i-am soptit: “Nu stiu ce ai facut de ai castigat uniforma aceasta. Dar stiu ca tot ce sunt eu ca om al lui Dumnezeu iti datorez tine. Eu voi pastra in memoria mea de aici inainte nu pe cel in uniforma aceasta ci pe cel care m-a format pentru lucrarea lui Dumnezeu.” (Eu eram decis sa merg la Seminar si sa intru in lucrarea lui Dumnezeu).

Emil a balbait ceva nesemnificativ si… ne-am despartit.

Si acum surpriza. Un an mai tarziu, in vara lui 1956, ma aflam in Cluj si iar m-am intalnit cu ofiterul de securitate Emil Florea. A venit la mine si mi-a spus: Iosif, pentru cuvintele pe care mi le-ai spus acum un an vreau sa ma revansez. Vino la mine acasa, caci vreau sa intalnesti un om special.

M-am dus cu el (locuia doar la cateva sute de metri de acolo) si m-a introdus in dormitorul lui. Acolo in pat era un om numai piele si oase, exact asa cum vazusem in poze cu supravietuitorii de la Auschwitz. Mi l-a prezentat: Rihard Wurmbrand!

Rihard tocmai iesise de la inchisoarea din Gherla, dupa aproape noua ani de inchisoare (a fost rearestat trei ani mai tarziu). Emil, ca medic in securitate, si-a riscat libertatea si cariera si l-a luat la el acasa, l-a ajutat sa se puna putin pe picioare si apoi l-a ajutat sa ajunga acasa la Bucuresti.

Asa am ajuns eu ucenicul lui Wurmbrand! Prin informatorul de securitate Emil Florea.

Mai tarziu securitatea a aflat ce a facut Emil Florea si a trecut prin foc mare. Ce s-a intamplat de fapt atunci nu stiu, dar Emil a fost data afara din securitate, a ramas medic pediatru in Cluj, dar nu si-a revenit spiritual niciodata. Inca il vizitez din cand in cand la Cluj si-i reamintesc ca eu sunt ce sunt datorita a ceea ce a facut el cu mine intre 1951-1955.

Cand vrei sa judeci oamenii din vremea aceea trebuie sa te gandesti la doua lucruri distincte>

1. Un sistem brutal si viclean, expert in frangere si pervertire de oameni.

2. Oameni credinciosi care au avut moment de slabiciune cand au fost franti, dar care si asa franti au continuat sa creada ca sunt ai lui Dumnezeu si, chiar dand cate ceva securitatii, ca pot sa-i slujeasca in continuare lui Dumnezeu. S-au inselat? Oare cum ii judeca Dumnezeu?

Este momentul sa-ti spun despre mine si mai categoric.

Din moment ce m-am intors la Dumnezeu (1968) m-am considerat rascumparat de El si proprietatea Lui. Am plecat in Anglia pentru ca am primit calauzire de la El. M-am intors in Romania deoarece oridecateori ma rugam unde sa merg din Anglia, raspunsul Lui era: Inapoi la fratii tai din Romania.

Am scris lucrarile din 1973, 1974, 1077, in umra unor calauziri clare de la Dumnezeu.

M-am dus la Oradea in urma unei calauziri clare a lui Dumnezeu.

M-am dus in America tot in urma unei asemenea calauziri.

Asa cum ti-am scris, intre 1072-1977 am dialogat cu autoritatile pe tema relatiilor Romaniei cu Anglia si America. Dar nu am redevenit in nici un fel robul lor sau omul lor. Am plecat in America fara obligatii fata de ei.

Am trait de atunic si pana astazi ca un rob de buna voie a Domnului meu Isus Cristos. Stiu ca voi sta in fata lui la scaunul lui de judecata.

Dar nu voi fi considerat drept prin ceea ce am facut, ci prin faptul ca m-a iubit si S-a dat pe Sine pentru mine.

Eu Il slujesc din dragoste pentru ca el m-a iubit mai intai.

Cu aceeasi dragoste iti scriu si tie,

Iosif Ton

Date: Sat, 21 Apr 2007 16:34:17 -0700 (PDT)

From: “…”

Subject: Re: La judecata

To:“…”

Frate Ton,
In primul rand doresc sa va spun ca apreciez faptul ca v-ati facut timp sa imi scrieti si in deplasare. Va spun ca stau mereu si cumpanesc lucrurile si incerc sa le inteleg. Aveti dreptate ca Domnul este Judecatorul cel Drept caci el stie toate tainele si motivatiile inimilor omenesti. V-am promis ca voi discuta deschis cu dumneavoastra si incerc sa fac aceasta desi imi este greu si nu vreau sa va produc nici durere nici amaraciune. Ca sa ma intelegeti vreau sa va spun ca am discutat cu cateva persoane care au colaborat si au fost informatori (cu scopul de a facilita recuperarea). Nu stiu ce se intampla, toti in cursul anilor si-au facut un sistem ermetic de dezvinovatire si justificare al actiunilor, sistem care i-a ajutat sa doarma linistiti noaptea si care sa potoleasca constiinta. N-am putut ajunge la nici unul dincolo. Ma tot gandesc la ceea ce multi vor auzi, intr-un mod socant, zguduitor, “Duceti-va caci niciodata nu v-am cunoscut” in ciuda minunilor, propovaduirii, scoaterii dracilor etc. Cand ma gandesc la dumneavosatra pendulez si inca nu stiu unde sa va incadrez. Chiar azi, am descoperit documentul “Pozitia mea” si ieri am dat peste o declaratie de a dumneavoastra (Declaraþie invinuit din27 noiembrie 1974 – “Prin luna septembrie sau octombrie 1974 SCARFE m-a vizitat la domiciliu spunindu-mi ca a revenit in Romania unde urmeaza sa ramana timp de un an pentru a-si continua studiile teologice. In cadrul acestor studii SCARFE urmeaza sa culeaga date si informatiii despre intregul fenomen religios din societatea romaneasca, inclusiv dizidente, fractiuni religioase, pe care sa le foloseasca la intocmirea lucrarii sale de doctorat.” – declaratie prin care, in opinia mea, il expuneati in fata securitatii. Am in fata mea o informare a lui Tunea cu privire la vizita lui Iancu Moscovici si intr-o etapa a vizitei acestuia erati si dumneavoastra prezent si se reda un dialog:
Dl. Moscovici: “Am primit scrisorile tale trimise in Anglia, dar nu ti-am raspuns decit in ultimul timp, cind m-am convins ca nu mergi pe urmele lui Wurmbrand.”
Dl. Ton: “Imi pare bine ca ne intilnim aici si ca putem discuta despre Wurmbrand avind aceeasi parere despre el si anume ca [e] un dusman al nostru prin tot ce face”. (Bucuresti, 27 martie 1973)
Cum ar trebui sa interpretez lucrurile acesta?
Va marturisesc ca am gasit o nota catre Departament in care, Tunea sau Bunaciu sau altcineva dintre mai marii nostri (nu o am la indemana) dadea o lista cu versetele din Biblie care puteau fi folosite la subjugarea si obedienta credinciosilor. Un alt lucru care a taiat in inima mea greu a fost acela, poate v-am mai spus, o indicatie catre pastorii colaboratori sa fie prietenosi, zambitori, amabili etc. Eu i-am iubit pe acestia tocmai ca m-au cucerit prin imbratisarea lor, prin sarutul lor, prin zambetul lor, prin interesarea lor fata de problemele mele, ca sa gasesc acum ca au fost informatori si ca au pervertit tot ce era frumos, dragostea frateasca, crestineasca. Va dau doar doua mici exemple din note informative:
- “Iata ce e scump frate, eu iti deschid toata inima si cred ca nu veti spune la nimeni nimic din ccele ce vom discuta.
- “Vai de mine, puteti avea toata increderea. Dv. stiti ca eu sint prieten vechi cu fratele…”
Al doilea exemplu il veti recunoaste, este in cadrul unei partasii fratesti, cand unul are sarcina sa-l descoase si sa-l toarne pe celalalt participant.

În timpul cinei ºi dupã cinã am purtat discuþii în legãturã cu vizita care a fãcut-o el ºi eu în SUA, despre cunoºtinþe comune ºi impresii personale de cãlãtorie.

El a fost interesat sã afle care a fost ecoul predicilor lui în bisericile româneºti ºi americane.

I-am spus cã în Biserica Grace Community Church sin oraºul Tempe, Arizona (singura bisericã americanã în care am predicat amîndoi) impresiile pe care le-am lãsat sunt pozitive, dar baptiºtii români din America sunt împãrþiþi în pãrerile lor cu privire la dînsul. Foarte mulþi îl suspecteazã ºi ciar îl acuzã cã „a dat mîna cu comuniºtii ºi cã e agentu securitãþii române”.

I-am spus cã Popescu Aurel mi-a spus cã a fost întrebat de F.B.I. dacã Þon Iosif e spion comunist sau nu, ºi cã Popescu a rãspuns cã nu crede cã este spion , dar cã e un om instabil. I-am spus însã cã în timp ce eram în Elveþia la Seminarul Internaþional din Ruschlikon o colegã din Anglia mi-a dat sã citesc un articol pozitiv despre dînsul în ziarul „Baptist Times” intitulat „Un campion al libertãþii religioase în România”. Articolul era însoþit de o fotografie a dînsului în faþa intrãrii colegiului care dînsul l-a absolvit la Oxford ºi pe porþile cãruia a intrat cu zece ani în urmã spunea autorul articolului.

f.22vs.

În articol scria despre lucrãrile (broºurile) care Iosif Þon le-a scris în apãrarea creºtinilor din România „cine îºi va pierde viaþa” ºi „manifestul creºtin” ºi despre drepturile care baptiºtii le-au pierdut în ultimii ani în România datoritã conducãtorilor compromiºi ai Uniunii noastre, dar drepturile care au fost redobîndite dupã întoarcerea lui Iosif Þon de la Oxford în 1973 dupã ce 50 de pastori baptiºti în urma prime ilucrãri a lui Þoon Iosif, au adresat un memoriu preºedintelui Nicolae Ceauºescu.

Dînsul mi-a mãrturisit cã nu ºtie nimic despre acest articol ºi cã nu l-a citit dar e plãcut surprins sã afle.

Dimineaþa în timpul micului dejun am discutat despre problema alegerilor ºi a Congresului cultului nostru care trebuie sã aibe loc în curînd. M-a întrebat dacã pastorul Mara cornel, în prezent preºedintele cultului, are ºansã sã mai fie ales de Conges preºedinte al Cultului. Eu i-am rãspuns cã mai mult decît probabil chiar sigur cã nu va mai fi ales nimic.

M-a mai întrebat despre pastorul Iachim Þunea , dacã în prezent este consilierul cu relaþii externe, dacã are ºanse sã fie promovat din nou în conducerea Uniunii unde pentru mai mulþi ani a deþinut funcþia de secretar general I-am rãspuns cã cei din Comunitatea Bucureºti pe care îi cunosc foarte bine sînt hotãrîþi sã nu-l mai aleagã ºi cã în genereal în þarã nu se bucurã de popularitate ci la adresa lui se poartã numai discuþii negative, iar în SUA ºi mai rãu: baptiºtiii români în masã nici nu vor sã audã numele lui, iar F.B.I. îl are înregistrat ca spion comunist ºi în repetate rînduri i-a refuzat viza de intrare în SUA.

La fel sînt cotaþi în prezent în America ºi pastorul Mara Cornel preºedintele cultului ºi avocatul Pavel Bãrbãtei secretarul general.

I-am mai spus pastorului Iosif Þon cã deºi eu personal îl simpatizez pe Þunea Ioachim nu aºi accepta sã merg într-o delegaþie din care sã facã parte ºi el în SUA deoarece asta ar însemna un compromis sigur acolo.

Printre altele i-am spus cã înainte ºi mai ales dupã întoarcerea mea din SUA, am auzit printre pastorii ºi credincioºii baptiºti din þarã tot mai multe voci care susþin cã eu sã fiu ales secretar general. I-am mai spus cã personal nu doresc aceastã funcþie pentrucã o consider extrem de dificilã, dar conform convingerilor mele religioase, dacã voi avea convingerea cã aceasta este voia lui Dumnezeu, nu moi da înapoi. Dînsul mi-a spus cã am f.23 toate ºansele sã fiu ales în aceastã funcþie.

Dupã ce am fãcut o scurtã vizitã familiei Simedroni Gheorghe, dînºii au plecat cu maºina spre Oradea.

La afirmaþiile mele în legãturã cu cele spuse de Popescu Aurel cu cã Þon este suspicionat de legãturi cu securitatea ºi cã F.B.I. ar fi întrebat dacã este spion comunist, Þon n-a fãcut nici o referire expresã de aprobare sau respingere a acestei afirmaþii afirmînd însã cã „pe Popescu îl cunosc ºi nu încerc sã-l schimb, dar el nu vrea sã înþeleagã cã nu putem sta tot timpul pe poziþie de luptã ºi cã acum a venit vremea negocierilor”. 19.09.1980

Daniel ªtefan

Nota ofiþerului

Nota a fost furnizatã în urma sarcinilor trasate ºi se referã la vizita fãcutã de Ton Iosif , predicator baptist din Oradea din atenþia Dir. I , sursei noastre „Daniel ªtefan.”

Informatorul a fost instruit pentru a ne semnala orice aspecte de interes în legãturã cu alegerile ºi viitorul Congres al Cultului Baptist, opiniile alegãtorilor delegaþi, demersurile care se fac, acþiuni pe linia cultului.”


Ce credeti, nu exista cumva o vina mai mare decat cea constientizata de cel care a colaborat? Orice informatie a fost folosita cum nu s-a asteptat si cum nu s-a gandit cel care a dat-o.

Am o intrebare, spuneati odata la masa rotunda daca nu ma insel, ca erati odata intr-un birou la o primarie si privind pe geam impreuna cu un alt domn acesta v-a spus ceva de genul “uite porcul si-a vandut fratii”. Ati putea sa-mi spuneti numele aceluia? Banuiesc ca era din Bucuresti.

Incerc sa inteleg toate lucrurile acestea. Sunt constient de toate presiunile, terorile, fricile, dar am multe documente cu durerile fratilor dinainte de 1944. Erau schingiuiti, maltratati, omorati. Am citit un document si cu privire la o mica ramura baptista din Romania care nu a vrut sa se inregistreze oficial ci mai degraba sa accepte orice persecutie care ar fi venit. (astept o copie si cand o voi primi poate ca va voi trimite-o si dumneavoastra). Cunosc persoane care au dorit sa evite neplacerile si lucrarea lor, “a Domnului” sa aiba de castigat prin tot felul de inlesniri, oportunitati etc. cu pretul compromisurilor.
Eu n-as dori sa judec prea aspru dar este cuvantul Scripturii care vorbeste de lepadarea Fiului de cei care s-au lepadat de El, de pierderea fara folos a sufletului celor care au castigat toata lumea, de cei care se uita inapoi cand pun mana pe plug si de cei care au iubit mai mult familie, etc decat pe Domnul. Cred si sunt convins si nu voi avea liniste, caci daca sistemul ermetic al acestor oameni nu este zguduit aici, dincolo nu mai au nici o sansa.
Si eu in viata personala, ma analizez adesea si ma verific si sunt dur cu mine insumi caci nu vreau sa-mi fur singur palaria si sa ma insel doar ca sa descoper ca la judecata din urma toate convingerile mele cu privire la viata mea au fost desarte. De aceea vreau sa ajung acolo unde nu sunt inca. Vreau sa ma indragostesc real de Dumnezeu, sa-I cant doar lui in singuratate, sa-I fac surprize placute cand nimeni nu stie, sa ma inchin si sa ma plec inaintea Lui coplesit in convingerea mea ca este Minunat, Frumos, Fin, un Mare Geniu, Bun, Milos, Tandru, sa fiu gata sa-I sarut picioarele chiar daca ar fi prafuite si crapate sa vorbesc cu El chiar asa cum vorbesc cu un om in carne si oase, patruns de realitatea invierii Lui si a prezentei Sale reale.
Ma opresc si eu aici caci este foarte tarziu.
Va doresc o duminica frumoasa.
Daniel Mitrofan

From: “…”
To:
“…”
Sent: Wednesday, April 25, 2007 5:36:02 PM
Subject: Alan Scarfe

Draga Daniel,

Iti scriu separat despre Alan Sarfe, deoarece este un caz cu totul special.

Alan mi-a fost coleg de an la Oxford. Pe la mijlocul anului 3, Alan mi-a spus ca e foarte interesat in Romania si ca ar vrea sa se implice in lucrare pentru Romania, dar nu stie cum sa o faca. L-am intrebat daca stie ceva despre Michael Bourdeaux. Nu auzise de acest nume.

I-am povestit cum prin anii cincizeci, Michael Bourdeaux a studiat la Moscova si acolo s-a familiarizat cu situatia bisericii persecutate sun comunism. A venit acasa in Anglia si a intemeiat Keston College, care nu-i colegiu ci doar numele de acoperire pentru centrul de cercetare a situatiei bisericii persecutate sub comunism si pentru raspandirea infromatiilor despre aceasta persecutie.

Eu eram deja bun prieten cu Michael. I-am sugerat lui Alan sa ia legatura cu el si sa-i sugereze sa fie si el angajat la institurul lor si apoi sa vina ca student la teologia ortodoxa la Bucuresti (Michael Bourdeaux era vicar anglican si intre anglicani si ortodocsii romani era mare cooperare) si din acea pozitie sa studieze fenomenul persecutiei bisericii in Romania.

Asa s-a si intamplat si prin 1973 Alan a venit ca student la ortodocsi la Bucuresti. El si-a facut un sistem de trimitere a rapoartelor in Anglia (cunosteam exact tot sistemul) si el informa Keston College de tot ce se petrecea la noi. El a fost cel care a tradus in engleza materialul meu “Cine isi va piede viata” si Keston College l-a publicat, si apoi tot el a tradus si “locul crestinului in socialism” si el i-a schimbat titlul in “Manifestul crestin” si Keston College i-a dat mare publicitate (a fost tradus si in limba rusa si in limba chineza – aveam un exemplar in rusa si acum o luna am primit un exemplar in chineza).

La ancheta la care am scris acel raport de invinuit, am fost intrebat de anchetator de ce, daca Alan Scarfe a venit sa studieze teologia ortodoxa, se viziteaza atat de mult cu Pavel Nicolescu, Aurel Popescu si alti “dizidenti” protestanti. Ca sa le dau o explicatie care sa justifice relatia, am coinsiderat ca este bine sa le spun, ceea ce de fapt se stia oficial, ca el Alan studiaza intreg fenomenul religios din Romania pentru teza lui de doctorat. Cu aceasta nu faceam nici un fel de tradare.

Iata insa una dintre urmarile acestei povesti.

Prin aprilie, 1974, cand se apropia de sfarsit ancheta de la Ploiesti, Anchetatorul Gheorghe Burloi a venit cu sase dosare groase si le-a pus pe masa. A Aratat spre ele cu satisfactie si mi-a spus. Iata cate am adunat despre dumneavoastra in lunile acestea. Ce credeti, va putem baga la zece ani de inchisoare cu ele?

I-am raspuns: O, nu numai pe mine, ci inca zece pe langa mine.

Al a exclamat: Sunteti chiar convins de asta?

- Sigur ca da.

- Atunci, Dle Ton, de ce sa va bag la puscarie. Faceti ceva sa nu intrati acolo.

M-am uitat la el si am asteptat propunerea care stiam ca o va face.

Mi-a spus: Dle Ton, ajutati-ne sa oprim suvoiul de informatii care se scrurg spre apus din lumea evanghelica din Romania. Spuneti-ne tot ce stiti despre Alan Scarfe si Pavel Nicolescu si distrugem dosarele acestea!

Eu i-am raspuns imediat:

Dle maior, si daca distrugeti dosarele si si daca ma bagati zece ani la puscarie numai pentru ca nu va vorbesc despre acesti doi oameni, tot nu va voi vorbi despre ei.

Aceea a fost ultima lor propunere de colaborare. la cateva zile dupa aceea, Burloi mi-a spus> Dle ton, de acum si daca duv ati mai vrea colaborare cu noi, nu se mai poate.

Atunci m-am simtit eu totalmente liber!

Interesant e ca ei stiau ca Pavel Nicolecu si Alan Scarfe au ceva de a face cu trimiterea informatiilor spre apus, dar nu puteau sa o dovedeasca.

Eu stiam intregul mecanism, deoarece eu l-am adus pe Alan in Romania si eu i-am facut contactele necesare in lumea evanghelica.

Faptul ca am scris ce am scris dedspre teza lui de doctorat era o acoperire, du o desconspirare.

Cu drag,

Iosif Ton

Date: Thu, 26 Apr 2007 01:41:24 -0700 (PDT)

From: “…”

Subject: Re: Alan Scarfe

To: “…”

Frate Ton,
Va multumesc pentru raspuns si pentru explicatii. Cer scuze ca v-am deviat cursul relatarilor despre evenimentele din perioada in care v-ati intors la Domnul si pana ati plecat din Romania, dar era necesar sa lamuresc cateva intrebari care mi se ridicasera in minte. Va rog sa reluati firul povestirii de la momentele cand ati ajuns la Oxford. Cum ati fost influentat de scoala si ce “avint” sau motivatii ati avut la revenire in Romania. Sa inteleg ca doar discutia cu fr. Covaci v-a motivat sa formulati si sa militati pentru revendicarile baptistilor? A fost “memoriul celor 50″ primul document? Daca da cum si cui i-a venit ideea. Stiu acum ca va adunati la rugaciune si partasie cu fratii Branzei, Talos, Geabou si parca Saracu.
Daca puteti, fiind trecuti atitia ani de atunci, sa reluati cronologic evenimentele prin care ati trecut si evenimentele din viata cultului pana cand ati plecat. M-ar interesa si felul in care ati mers impreuna pe ambele directii cu “terdelasii” si cu dizidentii. Ce aporturi au avut fiecare, puncte comune, puncte de divergenta, cum percepeati atunci lucrurile, care sunt acum retrospectivele. Ati fi facut, daca ar fi cu putinta, lucrurile altfel? Citind “Locul crestinului in socialism”, este corect sa spun ca ati fost influientat in gandire de ideile revolutionare sud-americane?
Am si o intrebare teologica. Intr-adevar, Dumnezeu hotaraste unde sa ne nastem si doreste sa fim lumina acolo unde suntem. Cum vedeti si cum vedeati lucruriel cu privire la datoria crestinului fata de un sistem de guvernare rau, anticrestin, ateu (mai degraba anti-teu). Trebuie sa criticam raul, trebuie expus la lumina, trebuie combatut? Sunt niste versete care vorbesc despre a-ti deschide gura pentru cel oprimat, de a “rupe falca” celui care nedreptatea pe cel sarac, nevoias, fara aparare (parca prin Iov). Ce parere aveti?
Cu multumiri,
Daniel Mitrofan

From: “…”
To:
“…”
Sent: Saturday, April 28, 2007 8:57:21 PM
Subject: Re: Alan Scarfe

Draga Daniel,

In cartea mea “Confruntari” vei gasi raspunsul la aproape toate intrebarile pe care mi le pui mai jos. Acolo sunt scrise toate sistematic, si despre tardelas, si despre modul in care am primit calauzirea de a scrie prima lucrare (Cine isi va pierde viata).

Derasemenea la p.86-87 am explicat cum mi-am schimbat conceptia despre socialism. In Epilog, p,136-139 explic ce s-a intamplat in 1977, dupa ancheta…

Deasemenea, ce urmeaza de la pag. 143, cu titlul Invataminte spirituale, gasesti iarasi informatii biografice foarte multe, incepand cu cele despre Emil Florea, etc.

Daca vei citi cu atentie aceasta carte, vei avea in ea explicatia la o mare parte dintre evenimentele din 1972-1981.

Modul in care am inteles eu atunci socialismul nu avea nimic de a face cu “stanga crestina” din America Latina sau din Italia, fata de care n-am avut nici o data impresie buna. Conceptiile mele s-au format in confruntarea directa cu ceea ce a fost la noi.

Cu privire la intrebarea teologica din ultimul paragraf. Daca inteleg bine, tu insuti ai atitudinea lui Pavel Nicolescu, de totala ne-dialogare si confruntare.

Pavel avea aceasta atitudine datorita escatologiei lui: Credea ca sistemul comunist este fiara, ca aceasta va ucide in final pe toti crestinii si ca deci nu mai avem de facut decat sa o expunem, stiind ca pentru aceasta ne va ucide, dar cu cat o va face mai repede cu atat mai bine.

Eu am crezut ca de vreme ce Dumnezeu ne-a pus acolo, in acel imperiu al raului, El are un scop cu noi acolo, noi fiind acolo agentii Lui. Am crezut ca un anumit dialog cu autoritatile de stat – indiferent de ce culoare sunt ele – este recomandat atat in Vechiul cat si in Noul Testament (de ex. Romani 13).

Privind in urma, consider ca ce am facut noi in anii 1973-1981 a trezit o noua generatie de tineri evanghelici in Romania, le-am dat acestora o noua invatatura (vezi cartea “Sa ne cunoastem crezul”, alcatuita din prelegeri tinute in 1977-1978, lunea seara la Oradea iar miercurea seara la Cluj-Iris), i-am ajutat sa aiga curaj sa spuna deschis ce cred. Daca vei cauta obiectiv sa afli la tinerii de atunci efectul actiunilor noastre, iti vei da seama ca Dumnezeu ne-a folosit in mod special pentru generatia aceea.

Pentru a face lucrarile pe care le-am facut, am comis oare compromisuri nepermisibile? Uita-te in Vechiul Testament la oamenii mari ai lui Dumnezeu si vezi care au fost slabiciunile lor si compromisurile pe care le-au facut ei traind intr-o lume ostila lor. Poate ca in felul acesta ti se va mai inmuia inima si nu vei mai fi atat de intolerant fata de compromisurile celor din generatia mea.

Mi se pare ciudat ca citezi Proverbe 31:8-9, care incepe cu “Deschide gura pentru cel mut…” Textul acela este motto scris la inceputul lucrarii noastre din 1977 in apararea fratilor nostri!!!

Cat priveste chemarea sa le lovesti falca, la aceasta cred ca Domnul isus a dat deja raspunsul: “Iotoarce si celalalt obraz…”

O marturie personala aici.

La Liceul Titu Maiorescu (azi Avram Iancu) din Aiud, am avut ca director si prof de limba romana un om care a studiat la Institutul de Propaganda Fide din Roma. Un adevarat produs al scolii ardelene. Idealul lor de la 1701 incoace a fost: Mergem la studii la Roma, apoi ne intoarcem sa ne luminam si sa ne ridicam neamul! De la acesti director, pe nume Salantiu, am prins prima data gandul plecarii la studii si al intoarcerii la ai mei.

In 1950, l-am cunoscut pe Ioan Socaciu, directorul de atunci al Seminarului din Bucuresti. El a plecat de copil in America sa faca avere. Acolo l-a gasit pe Domnul, a facut scoala si Seminarul si apoi a venit, in 1922, la ai sai si s-a dedicat formarii de predicatori. A suferit enorm de mult atat sub fascisti cat si sub comunisti. El a fost o vreme mentorul meu. De la el mi s-a consolidat imadinea mersului la studii si a intoarcerii la ai tai.

In 1968, dupa cei zece ani departe de Domnul si de Biserica Lui, oamenii simpli de la Biserica din iris mi-au dat dragostea lor si m-au primit cu bratele deschise intre ei. Dupa ce am ajuns la Oxford mi-am adus aminte de ei si mi-am zis: Odata i-am dezamagit cand am cazut. Acum sa-i dezamagesc a doua ora fugind cat mai departe de ei, in America? Nu, nu-i voi dezamagi a doua oara. Ma voi intoarce la ei.

Acestea au fost ganduri pe plan uman. Dar dupa ce am ajuns in Anglia mi-am zis: “Pentru prima data in viata mea sunt liber sa-mi decid eu soarta. Sunt liber saa merg incotro vreau eu.”

Dar apoi am auzit o soapta: “Dar n-ai spus tu ca tu nu mai esti al tau si ca tu vei face numai ce-ti spune Stapanul care te-a cumparat?”

Atunci mi-am dat seama ca eu nu sunt liber nici in Apus. Ca si acolo trebuie sa-L intreb pe stapanul meu unde vrea El sa merg de acolo. Si ori de cate ori ma rugam despre acest subiect parca Il vedeam cum imi arata cu degetul spre Romania: “Te intorci acolo. Eu te-am adus aici sa studiezi, apoi sa te duci inapoi la ai tai, sa le dai lor ce ti-am dat Eu aici tie.”

Cu aceasta s-a incheiat discutia.

Tu pui problema altfel: Sa ma intorc eu intr-un regim diabolic? Nu-i mai bine sa-l demasc de la distanta?

Asa zicea pavel Nicolescu si la asa ceva m-a chemat Rihard Wurmbrad. Nu-ti spun ce mi-a zis el, deoarece inteleg ca el este pentru tine omul ideal si nu vreau sa mai pierzi inca un erou.

Eu nu m-am intrebat in toti acei ani decat ce vrea Domnul meu sa fac, nu ce implicatii “etice” ar avea actiunile mele. Daca Domnul mi-a poeuncit sa fac un lucru, poarta El de grije si de implicatiile lui etice.

Stiu ca e greu sa accepti asa ceva, dar vreau sa stii cum am gandit si cum am trait eu.

Iti pun si eu o intrebare teologica. Oare toti cei ce au semnat un angajament de informator sunt iremediabil condamnati la iad? Oare cei care la un oarecare timp au incetat sa-i mai slujeasca si au devenit eroi sunt tot tradatori? Oare cei franti, dar care au jucat dublu, dand si informatii, dar facand si acte de mare curaj pentru Domnul, sunt condamnati etern?

Oare cei zece fii ai lui Iacov care si-au vandut fratele nu mai au iertare?

Cu multa dragoste si intelegere,

Iosif Ton

Date: Mon, 30 Apr 2007 06:19:52 -0700 (PDT)

From: “…”

Subject: vremurile trecute

To: “…”

Frate Ton,
Cer scuze ca nu am putut scrie nimic pana acum intrucat am fost forte prins cu o lucrare. In seara aceasta voi pleca si eu la drum pentru o saptamana si nu voi avea e-mail asa ca abia pe duminica sau luni voi putea relua discutia.
Am sa recitesc cartea Confruntari, poate chiar acum pe drum.
Cat despre conceptia mea cu privire la relatia credincios-autoritatile comuniste, intotdeauna am privit sistemul comunist ca fiind antagonist credinciosilor. Am avut parte de aceasta experienta inca din clasele primare, profesionala, prin liceu, armata, servici. Tatal meu fiind pastor am avut parte mereu de catalogarea de pocait chiar si atunci cand inca nu eram. Am avut mereu sentimentul, exprimat doar de putine ori, de razvratire importiva acestui sistem anticrestin. Ascultam uneori posturile de radio interzise, mergeam cu straini si nu declaram, am facut studiu biblic pe ascuns, am incercat sa nu mai merg la munca voluntara si cand am avut ocazia am luat cuvantul impotriva propagandei si “educarii” ateiste-materialiste. Nu am perceput niciodata comunismul ca fiind fiara ci ca un dusman al credintei. Nu pot spune ca aveam o perspectiva de viitor, ma rezumam la a rezista si la a lupta in felul meu impotriva acestui sistem. Cat despre “falca si intoarcerea obrazului” acolo eu inteleg astfel. Intorc obrazul cand sunt palmuit dar am datoria de a lua apararea celui napastuit. Trebuie sa primesc cu bucurie prigonirea personala, trebuie sa lupt impotriva nedreptatilor impotriva altora. Cat despre compromisuri, nicaieri Biblia nu justifica sau incuviinteaza compromisurile. Desi sunt prezente, ele sunt criticate sau privite ca aducatoare de nenorociri. Si eu am facut greseli si compromisuri, dar niciodata nu vreau sa ajung sa le justific. Imi recunosc pacatele, ma condamn in lumina Scripturii, vin la mila lui Dumnezeu in Jertfa lui Hristos si caut iertare si vindecare. De aceea nu pot accepta justificarile celor care calca principiile biblice. Nu vreau nici altii sa ma vaduveasca pe mine de harul acestei evaluari in fata standardelor divine. Trebuie sa plec la tren.
Pana la urmatoarea discutie va doresc Calauzirea si binecuvantarea Domnului.
Daniel Mitrofan

From:“…”
To:
“…”
Sent: Tuesday, May 1, 2007 7:34:30 PM
Subject: Filip Dinca

……….

Cu drag,

Iosif Ton

Date: Sun, 6 May 2007 09:23:18 -0700 (PDT)

From: “daniel mitrofan” <daniel.sihastrul@yahoo.com>

Subject: Re: Filip Dinca

To: rmsjt@aim.com

Frate Ton,

………

In alta ordine de idei, pe drum am recitit cartea dumenavoastra “Confruntari” si trebuie sa spun ca ar fi trebuit sa o recitesc inainte de inceperea acestui dialog. Am citit-o cu ceva timp in urma, cautand idei generale si nu am dat atunci atentia cuvenita la ani, evenimente si nici la distinctia dintre textul cartii si documentele/publicatiile inserate. Daca “Cine isi va pierde viata” din carte este documentul din 1973 a fost o lucrare foarte indrazneata, de mult curaj si care prezinta bine lumina evenimentelor de atunci.
Am cateva intrebari pe marginea acestei lucrari. Este cazul dumneavoastra similar cu cel al lui Luther, care atunci cand a vazut directia in care miscarea taranilor si a anabaptistilor se indreapta (pe baza ducerii ideilor sale la concluzia logica in implementarea reformei) a facut un pas inapoi si a condamnat Razboiul Taranilor si pe anabaptisti? Este similar cazul dumneavoastra cu detasarea de grupul dizident al lui Nicolescu? Mai aveti cumva o copie a memoriului celor 50? Mi-ar place si sa fac o comparatie intre “Cine isi va pierde viata” si memoriu, de asemenea as fi foarte bucuros sa am o copie cu semnaturile celor 50. Nu stiu daca ati facut o copie la acea vreme.
Despre Manifestul Crestin. Am observat ca ati specificat schimbarea ulterioara a pozitiei dumneavoastra fata de socialism. Am o copie din revista World Evangelization din septembrie 1980 in care sunt relatari de la intrunirea din 16-27 iunie din Tailanda si de asemenea un articol despre dumneavoastra ce insereaza partial si ceva din cuvantarea dumneavoastra. Intrebarea mea este: cum ati reusit sa plecati in Tailanda si in ce conditii?
As vrea sa fac lumina in ceea ce priveste nota aceea din 8 iulie 1980. Am luat legatura cu fr. Talos si dansul la momentul conversatiei mele cu dansul nu isi mai amintea daca Zapodean a spus ceva despre o incercare de falsificare a scrisului dvs. Am luat legatura si cu fr. Negrut si dansul isi aminteste intr-adevar ca Zapodean ar fi spus acele lucruri. O intrebare derivata din aceasta situatie. Cum a stiut Zapodean ca sunteti impreuna cu fr. Talos si Negrut ca sa sune si sa va invite la acea discutie?
V-as pune si eu personal intrebarea: Este nota aceea scrisa de dumneavoastra sau nu? Va spun sincer ca, logic, este greu de crezut ca ei sa fi gasit tot vocabularul din nota prin alte declaratii, iar nota este atat de asemanatoare cu arhitectura scrisului dumneavoastra. Tare as vrea sa stiu adevarul despre aceasta. M-ar ajuta la interpretarea altor evenimente. Este o dilema care ma chinuieste.
De asemenea, aparitia ALRC-ului, cu toate ca stiu putin despre aceasta, nu imi este clara. De ce sunt doua feluri de dizidente care se opun una alteia?
Ce rol a avut in toata perioada aceasta chestiunea clauzei natiunii celei mai favorizate? Ce parere aveti? KGB-ul a avut interesul sa submineze miscarea de apropiere a Romaniei de SUA si cum? As aprecia parerea dumneavoastra.
Sper ca nu sunt indolent, dar ma lupt sa ajung la intelegere si sunt stramtorat intre informatii contradictorii, suspiciuni sadite de unul, altul, documente si informatii partiale, lucruri care numai Domnul Dumnezeu le stie.
VA multumesc pentru rabdare,
Daniel Mitrofan

From: “…”
To:
“…”
Sent: Thursday, May 3, 2007 6:55:04 PM
Subject: Ochelarii prin care privim baptistii sub comunism

Draga Daniel,

ma gandesc mult ca ti-ai luat o sarcina foarte grea sa scrii despre baptisti sub comunism. E grea fiindca te angajeaza sentimental si teologic si sunt tot mai convins ca inainte de orice trebuie sa-ti definesti clar cu ce atitudini abordezi subiectul acesta.

Mi-ai spus ca dupa ce ai vazut o serie de dosare si de alte documente ti-au murit toti eroii. Adica, cei mai de seama baptisti, la care te uitai inainte cu admiratie, s-au prabusit in ochii tai deoarece au fost informatori ai securitatii. Problema aceasta este cea mai spinoasa dintre toate.

Vreau sa-ti dau o anumita perspectiva asupra fenomenului, ca unul care l-am trait de la inceputul lui pana la sfarsitul lui.

Dictatura si teroarea comunista au fost ceva total nou in istorie (dictatura nazista a fost paralela cronologic cu ea). Noi, cei pe care comunismul ne-a prins in tinerete, precum si parintii si fratii nostri, nu cunosteam din istorie ceva similar, deci nu aveam nici un fel de instruire pentru a nu cadea in cursele noii demonii.

Sa incep cu un exemplu personal. Am spus de mai multe ori in public ca pacatul cel mai mare pe care l-am facut eu in viata de crestin a fost acela ca am strigat si eu cu multimile “Slava lui Stalin”. Prin 1950 a inceput nebunia cultului personalitatii lui Stalin. Toata lumea era obligata sa mearga la manifestatii si acolo sa strige “slava lui Stalin.” Nimeni nu ne-a spus ca a striga asa ceva este pacat si ca noi, ca crestini, n-ar trebui sa o facem nici cu pretul vietii. Caci, pe vremea aceea pentru ofense mult mai mici erai luat noaptea de acasa si erai trimis la canal! Si putini au supravietuit canalului!

Mai tarziu, cand am studiat teologia martirajului, am aflat ca pe vremea primilor crestini obligatia cetateneasca era ca, indiferent ce religie aveai si caror dumnezei te inchinai, trebuia sa afirmi public: “Cezar este Domnul” adic[, "Cezar este Dumnezeu" si sa presari tamaie sau sa torni vin la picioarele statuii lui. Crestinii au fost invatat de la inceput ca "Isus este Domnul" adica Dumnezeu, si ca nici cu pretul vietii nu pot spune ca Cezar este Dumnezeu. De la persecutia lui Nero (64-68 d. Cr.) pana la ultima persecutie, inchieiata la 313, crestinii s-au dus la fiare, la rastignire sau la ardere pe rug pentru ca au refuzat sa spuna "Cezar este Domnul". Dar ei au fost instruiti de la inceput in privinta aceasta! Mie nu mi-a spus nimeni ca este pacat sa dau slava unui om! Sunt convins ca daca as fi stiut atunci ce am aflat 30 de ani mai tarziu, as fi refuzat sa strig slava lui Stalin si as fi pierit in inchisoare sau la canal!

Tot asa s-a intamplat cu fenomenul informatorilor. Nimeni nu ne-a spus ca acesta ar fi un pacat, si inca un pacat de moarte. Ceea ce ni se spunea era cam asa: "Sa nu suferim, fratilor. Sa spunem ca ei si apoi facem ce putem!"

Cand securitatea il lua pe un tanar si incepea sa lucreze asupra lui sa-l faca informator, credinciosul acela nu avea o teologie clara asupra fenomenului! Auzea doar pe soptite ca si altii trec prin asemenea presiuni si... si altii au acceptat, "chiar daca nu-si tradeaza fratii".

Sa luam cazul foarte tanarului pe atunci (1951) Simion Cure. Cand am citit ce mi-ai scris, ca in 1951 a semnat angajamentul de informator, mi-am adus aminte de o convorbire cu Simion Cure prin anii 70. A venit vorba de informatori si imediat a sarit ca ars si mi-a spus sa nu condamn pe nimeni care a devenit informator, deoarece nu stiu ce metode s-au folosit asupra lor ca sa fie facuti informatori. Si mi-a zis:

"Sa-ti dau un exemplu. Undeva in Banat, intr-o zi, langa un pastor tanar s-a oprit o masina, au sarit din ea trei gealati, l-au insfacat pe pastor si l-au bagat in masina. Au mers cu el intr-o padure si acolo au inceput sa-l bata salbatic. Dupa o vreme s-au oprit si i-au zis: Uite, te putem omori aici, iti lasam cadavrul aici in tufe si nimeni nu stie nici macar unde esti ca sa te inmormanteze. Noi suntem dispusi sa-ti crutam viata. Daca semnezi ca devii informatorul noastru, te ducem si te lasam in fata casei tale. Si omul, vazand moartea cu ochii... a semnat angajamentul. Apoi l-au dus, asa zdrobit cum era, si l-au aruncat din masina in fata casei lui."

Acum imi dau seama si sunt convins ca Simion Cure imi spunea de fapt propria lui frangere!

Prin 1955 a venit "reglementarea serviciilor religioase" prin care baptistii mai erau lasati sa se adune in Biserica numai sambata seara si duminica dimineata. Teroarea deja intrase in oasele oamenilor si marea majoritate a pastorilor erau inclinati sa accepte "inevitabilul". Dar iata ca la Resita pastorul Simion Cure a spus "Nu" reglementarii si a dat prin aceasta semnalul ca se poate rezista! Au facut multe presiuni asupra lui si multe santajari, dar el n-a cedat. In cele din urma i-au inscenat procesul si a fost in puscarie si la taiat de stuf in Delta timp de cinci ani! Mai tarziu a devenit unul dintre inspiratorii nostri si mentorul multor tineri. Asupra mea a avut influenta decisiva in cateva conjuncturi cruciale pentru toata viata si slujirea mea.

Este Cure un simplu "tradator de frati"? Chiar daca vei gasi ca a dat note informative si mai tarziu (nu stiu asta) eu stiu ce a insemnat el pentru intraga miscare baptista din Romania.

este el unul dintre "eroii" care pentru tine a murit?

Comunismul a fost un sistem diabolic de pervertire a mintilor, a sufletelor, a caracterelor. Dar unul dintre telurile lor principale a fost distrugerea cultelor evanghelice. Experti dintre cei mai de seama ai securitatii s-au concentrat asupra pastorilor si a altor slujitori in biserici ca sa-i franga, facandu-i informatori. Masina de frnat oameni dadea gres foarte rar!

Acum, daca scriind istoria acelor ani tu te concentrezi in a condamna pe cei ce au devenit informatori, tu le faci a doua nedretate! Ei vor fi nu numai victimele sistemului de frangere de vointe si de caractere ci vor fi si victimele unui istoric care n-a inteles vremurile acelea!

Ce-ar fi daca ai zice: Scriu despre un cult care a fost obiectiv principal al expertilor diabolici in frangere de oameni. Dar chiar si cei ce au fost astfel franti, sau foarte multi dintre ei, si-au pastrat credinta si au facut acte de mare risc, fapte de mare eroism. Franti pe din launtru, ei nu s-au dat batuti, ci au mers inainte si L-au slujit pe Dumnezeu asa cum au stiut si au putut ei in acele situatii atat de intunecate si, aparent, fara iesire.

Aceasta este o posibila teologie a istoriei baptistilor sub comunism.

Sunt dispus sa continuam discutia pe aceasta tema.

Cu drag,

Iosif Ton

Ps. Tine cont ca cei franti erau teribil de dispretuiti de cei ce i-au frant. Am amintit de Teodor Vicas din Batar, jud. Bihor, fost presedinte al cultului baptist mi se pare din 1955 inainte. Cand trecea el pe strada prin sat, in primarie se uita pe geam primarul, cu inca cativa, si le-a zis: "Trece porcul... si-a vandut fratii ca sa ajunga mare la cult"

Pe de alta parte, mai cunosc o intamplare. Un securist a lucrat un timp indelungat asupra unui credincios la fabrica, ca sa-l faca informator, dar n-a reusit. In cele din urma, l-a chemat la o intrevedere si i-a spus asa:

"Datoria mea de serviciu este sa va fac informatori. Daca reusesc, mi se mai pune o stea pe umar. Dar pe voi va dispretuiesc!. Daca nu reusesc, ma duc si-mi fac autocritica si poate pierd o stea de pe umar. Dar pe voi va respect!

Cu tine n-am reusit si nici nu mai incerc. Nu te mai chem. Poti sa-ti vezi linistit de serviciu. La revedere."

Date: Sun, 6 May 2007 09:45:35 -0700 (PDT)

From: "..."

Subject: Re: Ochelarii prin care privim baptistii sub comunism

To: "..."

Frate Ton,
Un lucru pe care il tanjesc si pe care il voi gasi numai in Vesnicie in raiul lui Dumnezeu este posibilitatea unuia sa se uite in inima celuilalt dincolo de barierele limbajului. As vrea sa fie posibil sa va invit in inima mea sa vedeti ce gandesc, ce simt si ce ma doare cu privire la subiectul acesta. Da Cure, a fost unul din cei dragi ai mei.l-am cunoscut, l-am avut in casa noastra si pe dosarul lui de retea imi venea sa plang. Poate credeti ca nu stiu cum oamenii acestia au fost franti, poate ca nu stiu, dar stiu si sunt constient de metodele lor. Poate am privilegiul sa vad si preocesul care avea loc inainte de recrutate. Fratii care te turnau, informatorii dintre prieteni, dintre fratii cu care locuiai impreuna, incoltirea fara stire din toate partile, orice miscare supravegheata, orice cracteristica personala studiata, profilul psihologic, tiparul vietii cotidiene, lucruri dragi, afinitati, slabiciuni, vorbe spuse odata, studierea reactiei tale la stiri, etc, studierea pozitiei tale cu privire la lucruri etc. Omeneste cineva ar putea spune, nu a avut incotro. M-am pus in pielea lor, atat cat imi este posibil omeneste. Da moartea era solutia cea buna. Alegerea mortii, lasarea destinului in mainile lui Dumnezeu. Asa vreau sa cresc in credinta, asa vreau sa fiu pregatit pe cale. Sa-L iubesc si sa-mi dau viata pentru El. In cazul compromisului nu este alta cale decat plansul pocaintei, recunoastere caderii, frangerii si reluarea relatiei cu fratii si Dumnezeu in lumina. Frate Ton, pe fr. Cure il mai iubesc inca. Nu pot sa ii inteleg pe cei care se ascund si care inca isi mai justifica caderea, fie prin duritatea incercarii fie prin rationamentul circumstantial. Nu este aceasta nisa in Sscriptura. Pana si Iuda a avut amarnice remuscari si nu a putut sa-si ierte fapta. Nu pot sa inteleg pe cei care nu numai ca nu au parere de rau dar continua si azi sa mearga pe drumul acesta cu o frunte de cremene, cu un suflet "nerusinat" impertinent, sfidator. Cunosc oameni de genul acesta care candideaza luna aceasta la pozitii de conducere in Uniunea Baptista. Veti intelege mai mult din ceea ce v-am atasat in raspunsul anterior. Numai in lumina Cuvantului putem gasi ancora adevarului, a realitatii obiective din ochii lui Dumnezeu, altfel imi "fur singur caciula" si voi avea surprize in fata Judecatorului drept.
Ah, cat as vrea ca sa fie o vreme cand toti sa-si recunoasca caderea, sa fie iertati, eliberati, sa traiasca in lumina si sa aiba din nou harul si prezenta Domnului cu putere in viata lor.
Cu drag,
Daniel Mitrofan

From: "..."
To:
"..."
Sent: Tuesday, May 8, 2007 2:27:17 AM
Subject: Re: Ochelarii prin care privim baptistii sub comunism

Draga Daniel,

Am paginat, am tiparit si apoi am citit cu mare atentie materialul pe care mi l-ai trimis.

Si din acesta se degaja exact aceeasi impresie pe care mi-am facut-o de la inceput: te preocupa numai cei ce s-au frant, si pe ei ii condamni, nu sistemul diabolic care i-a frant.

La pagina cinci (penultima) - pot sa spun ca este o pagina antologica,l prin sinteza pe care o faci - descrii ce fel de monstruozitati s-au produs "prin colaborare." Eu as fi zis, "prin cei pe care securitatea a reusit sa-i franga", pentru a nu lasa nici o clipa din vedere cine este adevaratul autor si adevaratul vinovat pentru monstruozitatile create.

In al doilea rand, ai o adevarata obsesie prin dorinta ta de a vedea ca se produce marturisirea publica de catre cei care au fost franti a vinovatiei lor si astfel sa se inceapa procesul punerii lor in carantina si eventual al reabilitarii lor.

Vreau sa-ti spun ca dintre toate lucrurile dificile din lume, cred ca cel mai dificil este sa un pastor sau un alt lucrator bisericesc care a fost frant sa isi marturiseasca frnagerea si relele pe care le-a fdacut prin notele informative.

Iti dau aici un caz, dar te rog sa nu-i folosesti numele relatand ceea ce-ti povestesc eu aici.

Acum vreo doi ani, Dugulescu mi-a dat cateva copii de pe note informative scrise de Nicolae Gheorghita prin care ma descria ... asa cum stie el sa o faca. L-am chemat la o intalnire la fostul meu birou SMR din Oradea si acolo i le-am pus in fata. A fost ceva groaznic sa vezi chinul acestui om, dar nu dupa mult timpm a recunoscut totul. Dupa aproximativ doua ore in care l-am vazut cat de torturat este, chiar inainte de a ne desparti, pe neasteptate mi-a zis: "Sa stii ca de multi ani ma rog ca ceea ce am facut ca informator sa iese la iveala inainte de moartea mea, ca sa ma rusinez de ce am facut nu la judecata de pe urma ci aici, in fata oamenilor. Acum mi s-a implinit aceasta rugaciune."

Parerea mea e ca el exprima atitudinea tuturor celor franti. Toti ar vrea sa treaca cumva peste hopul acestei descoperiri si rusinari, dar ei insisi nu au curajul sa o declanseze!

Un alt pastror mi-a relatat prin 1974 cum a fost prins de securitate raspandind Biblii aduse prin contranbanda. I-au intocmit proces, si i-au spus: Te vom expune ca pe unul care ai facut comert cu marfa de contrabanda. Te vom compromite moral in fata enoriasilor. Te vom baga la puscarie pe 15 ani. Fiicele dtale, care sunt la liceu, nu vor mai avea acces la nici o facultate. Cand vei iesi din inchisoare nu vei mai trebui nimanui. Dle, de ce sa o facem? Semneaza ca lucrezi cu noi si inchidem dosarul."

S-a uitat la mine indurerat si mi-a spus: "Am semnat. Credeti-ma, n-am facut rau nimanui, dar... am semnat! Ori de cate ori ma ridic sa predic, imi aduc aminte ca am semnat si mi se pune un nod in gat si... nu mai am putere sa predic!"

Acesta este un alt aspect al tragediei pastorilor franti - lipsa de putere spirituala. Dupa revolutie, omul acesta, iesit la pensie, a continuat inca 16 ani sa predice. Pastorii din zona lui stiau ca a fost informator, dar nimeni nu i-a spus nimic si el n-a indraznit sa isi dea povara pe fata. La inmormantarea lui, un pastor mai tanar a spus ca i-a vazut dosarul si ca a fost informator. De ce a facut-o atunci? Cui a folosit acel gest lipsit de tact pastoral?

Intr-una dintre scrisorile mele de saptamana trecuta ti-am spus ca fenomenul informatorilor era nou pentru credinciosii baptisti si fiindca n-au fost instruiti de nimeni in avans, au fost prada usoara.

Sa-ti dau un exemplu de ce importanta are pregatirea.

La 4 octombrie 1974, am avut perchezitia domiciliara. Datorita mortii la patru zile dupa aceea ofiterului care a condus perchezitia, ancheta n-a inceput decat peste trei saptamani. Intr-o seara tarziu, m-am trezit ca vine la mine Vasile Vadan, pastor de la Cluj. El mi-a spus cam asa: Cand am fost arestat eu, nu mi-a spus nimeni dinainte metodele folositre de securitate si din cauza aceasta am facut mari greseli. Acum am auzit ca vei trece prin ce am trecut eu si am venit sa-ti spun metodele lor, ca sa nu faci greselile pe care le-am facut eu." Ceea ce mi-a spus a fost intr-adevar extrem de util pentru mine, deoarece la anchete mereu imi aducedam aminte de ce m i-a spus Vadan. Intr-o alta noapte a venit la mine Pavel Barbatei si mi-a spus: "Am auzit ca vei trece prin ancheta. Am venit as te instruiesc, ca sa stii ce drepturi ai si cum sa te aperi.“

Un exemplu din ce mi-a spus el. Dupa ce ti se comunica invinuirea si articolul penal in care esti incadrat, iti cere sa-ti scrii prima declaratie. Sa bagi de seama ca aceasta este foarte importanta la proces. Dar tine minte ca legea spune ca declaratia aceasta ti-o scrii singur si ca nimeni nu-ti poate impune cum sa o faci.

Ei bine, cand mi-au comunicat de ce sunt acuzat si in ce articol sunt incadrat, m-au pus sa-mi fac declaratia, dar colonelul a insistat ca eu sunt invinuit pentru ca am scris "Manifestul crestin" un document politic, nu pentru lucrul meu ca pastor baptist si deci sa nu le amestec.

Dar eu, am inceput tocmai prin a explica ca scrierea acestui Manifest este parte a ducrarii mele de pastor baptist intr-o tara socialista si ca este datoria mea de pastor sa exprim ce cred.

Cum am terminat de scris prima pagina, cineva a luat-o si a dus-o undeva. Repede a venit inapoi si mi-a spus nervos: Domnule Ton, vi s-a spus expres sa nu amestecati lucrarea dvs de pastor cu scrierea Manifestului.

La care, eu mi-am ridicat privirea spre el si i-am spus calm: Domnule, legea spune ca prima declaratie mi-o scriu singur si ca nimeni nu ma poate obliga ce sa scriu in ea!

A exclamat, Oh, si a plecat imediat de langa mine si am fost lasat sa-mi scriu declaratia cum am vrut eu.

Si Rihard Wurmbrand mi-a povestit multe despre anchete si tot astfel ced mi-a spus el mi-a fost de mare ajutor. De exemplu, el mi-a spus ca intotdeauna cand adversarul cladeste tensiune, tu sa nu te lasi prins in ea ci... s-i spui un banc!

Imi amintesc cel putin odata cand anchetatorul a cladit foarte metodic o stare de mare tensiune si, cand i-a fost lumea mai draga, eu, calm, i-am spus: Dle, ceea ce-mi spuneti dvs imi aduce aminte de un banc bun. Imi dati voir sa vi-l spus?

Iti dai seama de stupoarea lui, caci daca cineva in situatia aceea este gata sa-ti spuna un banc este clar ca nu este intimidat de lucrurile "sperietoare" pe care i le-ai spus tu.

Tu ai dreptate sa spui ca ar trebui sa-i pregatim pe noii credinciosi inca de la catecheza sa fie pregatiti chiar si de moarte, dar sa nu-si tradeze Domnul, credinta si fratii. Acestea nu se fac si nu ni s-au facut noua. De aceea atatea victime!

Inca odata, eu nu vreau sa scuz pe cei franti. Nici nu vreau sa scuz lipsa lor de curaj de a marturisi macar acum ce rau au facut. Dar as dori enorm de mult sa vad ca multa ta amaraciune nu se revarsa asupra victimelor ci asupra sistemultui diabolic care le-a produs.

Cu drag,

Iosif Ton

Date: Tue, 8 May 2007 00:21:08 -0700 (PDT)

From: "..."

Subject: Re: Ochelarii prin care privim baptistii sub comunism

To: "..."

Frate Ton,
Multumesc pentru mesaj si observatii. As dori sa fac cateva comentarii. Dumneavoastra aratati ca ma concentrez pe fratii franti si nu pe sistemul care i-a frant. Paginile pe care vi le-am trimis sunt dintr-o carte de 182 de pagini in care tratez si sistemul si metodele de frangere si recrutare. Doresc sa specific un lucru. Sistemul dictatorial, oprimant comunist a trecut, a cazut - fratii au ramas. Cei care au frant si-au facut meseria bine si au lucrat in conformitate cu convingerile lor. Fratii care au cedat, nu si-au facut "meseria" bine, nu si-au indeplinit chemarea si nici nu au actionat conform convingerilor lor. Domnul spune ca "cine vrea sa-si scape viata o va pierde si cine o va pierde o va cistiga". Da, militez pentru recunoasterea vinovatiei publice si pentru rezolvarea acestei probleme. Chiar dumneavoastra prin exemplele date spuneti acelasi lucru, adica omul cand este confruntat cu faptele lui simte o mare eliberare si are o sansa. Cred ca este o nelegiuire mare si o mare nedreptate sa-i vaduvim pe oamenii acestia de sansa de a se "trezi" si pune lucrurile in randuiala. Cat despre confidentialitatea lucrurilor despre Dugulescu si Gheorghita nu pot sa mi-o asum intrucat eu am avut acces la dosarele despre care imi vorbiti, chiar v-am scris inainte niste paragrafe din ele (cel cu David Stefan, si cel cu caracterizarea dvs. de catre Gheorghita) si lucrurile acestea vor fi parte din cartea pe care v-am mentionat-o.
Pastorul are chemarea si in predica pretentia ca oamenii care vin la biserica, crestinii sa se schimbe in lumina Cuvantului lui Dumnezeu, sa traiasca in adevar si sa se lase schimbati de Adevar. Chiar dumneavoastra ati observat contadictia si agonia celui care are un compromis asa de mare in constiinta atunci cand se urca la amvon si incearca sa predice Cuvantul. Sunt convins ca puterea Duhului cel Sfant nu va reveni peste acel om pana cand el nu isi va restaura relatia cu Dumnezeu si cu fratii sai (ex. Zacheu). Numai cand cei care predica pocainta, cererea iertarii, spalarea de pacate, marturisirea, adevarul etc. vor aplica in propria viata aceste convingeri atunci vor spune un mesaj cu adevarat adevarat si nu unul demagogic. Am avut ocazia sa predic si eu de cateva ori. Agonia cea mai mare este sa predic ceea ce eu traiesc si nu ceea ce stiu si vreau ca altii sa faca sau trebuie sa faca.
Cum credeti ca un pastor "frant" va putea fi un model ("da-te tu insuti de exemplu") si va putea hrani turma sau va putea forma lucratori, va putea forma biruitori in fata ispitelor cand el nu are convingerea si nici experienta ca se poate lucrul acesta? Cum va putea el sa se elibereze de parghiile santajului cand in orice moment cineva din vechiul sistem poate sa vina si sa-i spuna "Taci, nu lua nici o atitudine cu privire la, ex. homosexualitate, legea cultelor etc., caci daca nu faci ce "te rog" voi lasa sa scape o vorba despre trecutul tau"? Vorbeati de fratele caruia familia sa, viitorul sau, reputatia sa, viitorul copiilor sai era amenintat. Unde se poate gasi in Scriptura evidente ca s-ar putea o alta alternativa. "Cine isi va iubi mai mult sotie, copii, viata, .... nu este vrednic de Mine" "Cine nu se leapada de tot" sunt conditiile Noului Legamant. Iubirea de Dumnezeu trebuie sa fie mai sus de orice alta iubire inclusiv cea de reputatie personala. Atunci cand luam noi in mana rezolvarea problemelor mereu esuam. Dumnezeu putea sa aiba de grija, Dumnezeu putea sa-l intareasca pe omul acela sa traiasca toata viata cu reputatia mincinos manjita de altii sau putea sa-i revendice neprihanirea. Oare nu spune Domnul, "ferice de voi cand din pricina Mea oamenii va vor ocara si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra, bucurati-va ,veseliti-va, caci rasplata voastra este mare in ceruri, caci tot asa au prigonit pe prorocii care au fost inainte de voi"? Acesta este crestinul normal si voi milita pentru normalitate.
Va dau un exemplu:
Niste militanti islamici au prins o familie de crestini, tata, mama, doi copilasi. Musulmanii i-au zis femeii: ia toporul acesta si da-i in cap sotului tau ca sa-ti lasam copiii in viata, daca nu ii vom omora chiar in fata ochilor tai. Femeia sfasiata intre iubirea de sot si cea de copii, vazand fragezimea copiilor a luat toporul si l-a lovit in cap pe sotul ei. Sotul, prin minune a scapat cu viata insa femeia a innebunit. Va intreb, de ce femeia a luat in mana ei ce era de fapt a lui Dumnezeu? De ce s-a incarcat cu o decizie care nu era a ei. Trebuia sa lase vina mortii militantilor si soarta copiilor, a sotului si a ei in mana lui Dumnezeu. Viata pastrata si viata traita de la momentul acela inainte a fost un iad pentru toti sa-ti vezi sotia nebuna si ca a incercat sa te omoare, sa-ti vezi mama nebuna si ca a vrut sa-si ucida sotul si tatal, sa vaduvesti pe copii de pilda martirajului , sa nu mai ai sansa de a "iti veni in fire".
Acestea sunt convingerile mele. Esentialul eticii crestine nu este un sistem de principii ci, in mod real, locuirea credinciosului de persona Domnului Cristos si lasarea Acestuia sa decida in fata alegerilor extrem de dificile. Cristos nu a facut compromisuri. El a condamnat raul si a gasit surprinzatoare neprihanite cai de iesire din stramtorare. La urma a iesit din stramtorare prin adevar in fata lui Pilat si prin moarte. Este o inviere. Este o lume mai buna promisa de Domnul Cristos. NU este o teorie! O sansa noua de viata ne asteapta! Orice sacrificiu va fi gasit vrednic si "o mare afacere", beneficiul credinciosiei fiind incomparabil cu pierderea. Apoi imaginea ocrecta despre Dumnezeu este ca El este un TATA BUN. Orice ingaduie in viata aceasta, suferinta, chin, sacrificii, sunt binecuvantari care curatesc aurul caracterului si a coroanei vesniciei. Inca din Geneza cel rau a incercat sa induca ideea ca Dumnezeu nu ar fi bun si ca nu ne-ar dori cel mai mare bine. In clipele de frangere, ideea unui alt bine, a aceluia scapat din stramtorare, a unui bine cu compromis nu a fost decat aceeasi veche inselaciune. Dumnezeu este un TATA BUN si orice ingaduie El este bun si vrednic de primit. Viata este scurta si urmeaza vesnicia cu rasplata ei. Nu sunt cuvinte mai de dorit pentru mine decat sa pot spune ca Pavel: "acum mi-am ispravit alergarea, ma asteapta cununa". Daca nu am nadejdea aceasta sunt cel mai nenorocit om.
Cum stati dumneavoastra cu convingerile acestea?
Daniel Mitrofan

From: "..."
To:
"..."
Sent: Tuesday, May 29, 2007 7:55:50 PM
Subject:

Draga Daniel,
Am calatorit iarasi, si am fost prins de scrisul cartii la care lucrez. De aceea nu ti-am mai scris.
Am inteles ca ai publicat o carte. Cienva mi-a relatat telefonic ceva despre ea si acum mi-o trimite urgent prin posta.
Oricum, mi-ar fi placut sa-mi fi spus tu ca o publici.
Dar, oricum, sa continuam dialogul nostru.
In rpimul rand, formeaza-ti o atitudine riguros stiintifica, fiind atent nu numai la ce spune omul ci si la ce nu spune. De exemplu, eu ti-am scris cat de greu este ca cineva sa marturiseasca ca a fost informator si ca, din cauza aceasta, nu cred ca fostii informatori vor face marturisiri publice. Dar! Eu nu am scris ca as fi impotriva unor asemenea marturisiri. Te imi scrii pe larg si cauti sa ma convingi de necesitatea marturisirilor. Eu sunt de acord cu tot ce scriii! Eu doar am scris ca nu cred ca vom assista la asa ceva in Romania.
Acum sa reiau sirul povestirii mele. Vreau sa-ti arat de ce nu am scris eu acele doua scrisori din 1980 si 1981 prin care m-as fi angajat sa slujesc securitatea in strainatate.
Inca din 1978 mi s-a dat sa inteleg ca ei ar fi foarte bucurosi daca eu as pleca de buna voie din tara si sa nu ma mai intorc inapoi. La sfarsitul lui 1979 am primit o invitatie de la prietenul meu Sam Friend sa-i fac o vizita la Seattle. Am facut cerere de plecare impreuna cu sotia si am primit imediat pasapoarte.
Am plecat prin februarie, 1980. Ne-am oprit in Anglia pentru o scurta vizita, apoi am zburat la Seattle.
Sam mi-a organizat un tur de predici la pastori din USA care predicasera la bisericile unde am fost eu pastor, la Ploiesti si Oradea.
Scopul meu principal in aceasta vizita in USA a fost sa gasesc pe cineva care sa faca traducerea manualelor si manualelor de lucru pentru invatamantul BEE la organizarea caruia lucram atunci. Cred ca ai citit despre aceasta in materialul de la masa_rotunda intitulat Pentecostalii (1). Daca nu, ti-l arasez aici.
Speranta mea era ca il voi convinge pe Titus Dan (fiul lui Ioan Dan si bun prieten inca din studentie, acum casatorit in America) sa faca el aceasta lucrare. El era in conducerea lui Romanian Missionary Society si presedintele Petre Truta il pregatea pe el sa devina noul presedinte al RMS. Titus m-a refuzat categoric spunand ca el nu se va lansa in a cersi bani in America.
In cursul turneului, am aflat de congresul ce se va tine in Tailanda si am aranjat sa merg si eu acolo.
Ne-am intors cu sotia in Anglia. De acolo, ea a plecat spre romania cu niste prieteni cu masina, iar eu am zburat in Tailanda. La congres a venit si Tunea si el a dus in Romania caseta cu discursul meu, care... nu le-a placut deloc celor de la securitate.

In decembrie 1980, Nicu Ghiorghita s-a intors de la un congres de endocrinologie de la New York si s-a oprit la Viena. Cei de la BEE i-au descris intreg sistemul de lucru si i-au explicat ca singurul impediment este ca nu este nimeni care sa faca manualelel si manualele de lucru.
Nicu a venit la mine si mi-a propus sa ies din lucrarea de pastor si sa ma ocup numai de tradus aceste carti, iar el imi va asigura salarul necesar. Eu i-am spus ca fiind sub atat de stricta supraveghere a securitatii in nici un caz nu as putea sa fac asa ceva fara ca ei sa afle imediat ce lucrez.
M-am gandit mult si m-am rugat pe aceasta tema si am ajuns sa inteleg ca trebuie sa merg eu in USA si sa fac acolo aceste carti. Mi-am zis asa: Voi face cerere de plecare in USA, spunand deschis ce vreau sa fac acolo si daca ei imi dau drumul sa plec cu familia este semn de la Domnul ca trebuie sa plec.
Zis si facut. In ianuarie i-am dat telefon lui Zapodeanu si i-am spus ca m-am hotarat sa plec din romania si sa ma asez in America si sa ma ocup de scris carti teologice. La cateva zile dupa aceea, Zapodeanu a venit la Oradea sa afle mai mult despre planul meu. I-am spus ca vreau sa scriu o carte de teologie sistematica, care imi va lua mai multi ani de lucru exclusiv la ea si ca apoi voi mai vedea ce alte carti voi mai scrie. M-a intrebat unde am sa le public. I-am spus ca aceasta inca nu stiu, si nu stiu daca si de unde voi gasi bani pentru aceasta. Oricum, acesta imi este planul si vreau sa plec din tara.
Zapodeanu mi-a spus: Fa cerere de pasapoarte. Eu cred ca ti se vor da.
Am facurt cererea pentru pasapoarte de turist pentru vizita in USA pentru mine, sotie si fiica noastra.
La circa o luna dupa aceasta, a izbucnit criza cu finantele bisericii in care au fost prinsi Vasile Talos, Vasile Branzai, Iosif Serac si Pascu Geabou. Li s-a facut control financiar si cu toate ca cheltuielile erau cu acte in regula, interpretarea cheltuielilor a fost interp[retata ca frauduloasa. de exemplu, pentru ca Talos a facut banci noi la biserica lui, dar nu a cerut aprobarea Departamentului cultelor pentru aceasta "investitie", cheltuiala a fost considerata deturnare de fonduri. Pantru ca Comitetul bisericii i-a votat un premiu de Craciun un costum de haine si el a semnat cecul catre sine, aceasta a fost considerat furt din banii bisericii. Toti patru au fost gasiti "vinovati" de asemenea cheltuieli care erau fraude, deturnari, furturi.
Indata cand s-a auzit de acestea, am primit un telefon de la Zapodeanu si acesta mi-a spus cam asa: Domnul Ton, va sfatuiesc sa nu va amestecati in problema celor patru, daca vreti sa plecati in America. lasati-i in pace. Dumnezvoastra plecati si va vedeti acolo de ale dumneavoastra.
Aceasta a devenit pentru mine o problema de principiu si de constiinta. Pot eu sa-mi abandonez fratii la necaz?
Am decis ca nu pot sa fac asa ceva. M-am sfatuit cu experti si juridici si de contabilitate si am inceput sa inteleg cum pot sa-mi apar colegii si prietenii. Am adunat documentele necesare si in luna mai m-am dus cu sotia in satul Ponor, la cca 30Km de la Aiud in spre Abrud, in inima muntilor. Aveam acolo o familie de prieteni care aveau casa izolata in munti si petrecusem acolo cateva concedii de vara.
Am dus masina de scris cu noi, eu scriam cu mana iar sotia batea la masina cu indigo in sase exemplare.
Amandoi ne-am ingrozit de ce scriu, si noaprea aveam amandoi cosmare cu securitatea. A doua zi ni le impartaseam, dar continuam sa scriem. Sotia a dactilografiat totul de doua ori, adica 12 exemplare.
Cand am terminat de scris apararea fratilor, aratand ca interpretarea cheltuielilor facute de ei era tendentioasa si de fapt ilegala si aratand principiul neamestecului statului in viata interna a bisericii, am coborat din munte si am trimis cate un exemplar celor patru, unul la Departamentul cultelor, unul la Uniune si unul lui Zapodeanu.
Cand am ajuns acasa la Oradea, am gasit in posta o carte postala de la politie prin care ni se spunea ca nu ni s-a aprobat cererea de pasapoarte. Ceva mai tarziu am aflat de la Daniel Branzai ca un colonel l-a interogat despre mine si i-a spus ca el are sarcina sa determine unde sunt mai primejdios, in tara sau in strainatate. Se vede ca el a decis ca e mai bine sa fiu tinut in tara.

Eu am spus bisericii din Oradea ca nu voi mai pleca in strainatate si mi-am vazut inainte de lucrare.
Pe la inceputul lui August, m-am dus cu ceva treburi la Bucuresti. M-am dus la biserica din Popa Rusu si m-a intampinat acolo Iosif Serac cu un zambet larg si mi-a spus> Stii ca pleci in strainatate?
Eu i-am spus ca nu voi pleca deoarece nu ni s-au aprobat pasapoartele. El a zambit iar si mi-a spus ca a auzit de la cineva ca lucrarea me in apararea lor i-a infuriat rau de tot pe cei de sus si ca ministrul securitatii a strigat: Dati-i drumul sa plece!
Pe cand vorbeam noi, sora care locuia in curte la biserica a iesit si i-a spus lui Serac ca e chemat la telefon. Era Zapodeanu si l-a intrebat daca nu cumva stie unde sunt. El i-a spus ca sunt tocmai acolo. Ma chemat la telefon si mi-a spus sa merg imediat la el la Ministerul de interne.
M-am dus si mi-a spus ca scrisoarea de la politia din Oradea a fost o greseala si ca de fapt mi s-a aprobat sa plec. Dar, sa plec si sa nu mai mai intorc! I-am spus ca asa va fi.
Atunci m-a intrebat de cat timp am ca sa-mi lichidez toate si sa plec. Am facut niste socoteli si i-am spus ca am nevoie de trei saptamani. Atunci el mi-a spus: Binew, trei saptamani, aceasta inseama ca pe 4 septembrie veti fi plecati de aici!
Am dat telefon lui Sam Friend, i-am spus sa ne cumpere bilete de avion pentru toti trei sa megrem sa-i facem vizita. Sam invatase sa nu mai puna alte intrebari si ne-a cumparat biletele pe 4 septembrie.

Asa am plecat din Romania.
Acum cateva observatii.
Daca il ascultam pe Zapodeanu si nu ma bagam sa-mi apar fratii si prietenii, de dragul de a pleca in strainatate, n-as fi plecat!
Ei au decis sa ma dea afara pentru ca am luat aprobarea fratilor mei.
Acum, ca istoric, eu pot spune ca am plecat din Romania la cerere. Si afirmatia este adevarata.
Dar eu pot spune ca am fost dat afara din tara cu un preaviz de trei saptamani. Si afirmatia aceasta este adevarata! [a fost exilat fr. Ton? n.a.]

Dar lucrul care te intereseaza pe tine este daca eu am scris acele scrisori de angajament ca-i voi sluji in strainatate. Dupa cum poti vedea din firul evenimentelor, in 1980 nu a fost nici intr-un caz vorba de o plecare a mea in strainatate. Iar in 1981, plecarea mea a fost precipitata de scrierea mea impotriva lor si pentru fratii mei. Nu a existat nici o negociere cu ei pentru plecare!
Cele doua scrisori sunt foarte slaba imitatie a felului meu de a scrie. In nici un caz eu nu le-as fi scris asa cum circula ele!

Sper ca informatiile acestea sa clarifice pentru tine istoria plecarii mele din tara in 1981.
Cu drag,
Iosif Ton

Date: Wed, 30 May 2007 05:21:34 -0700 (PDT)

From: “…”

Subject: Re:

To: “…”

Frate Ton,
Ma bucur ca mi-ati scris din nou. Am crezut ca in urma intrebarilor mele ati renuntat la conversatie, ceea ce m-a si determinat sa nu va spun nimic de publicarea cartii. Am scris cartea aceasta cu dorinta de a facilita restaurarea si recuperarea celor care au colaborat cu securitatea. Mi-am dorit mult ca macar unii sa aiba un moment de marturisire, eliberare si reintegrare. Am crezut si cred ca daca un om ca acesta ar marturisi public trecutul lui, s-ar pocai sincer, omul acesta ar deveni in mana lui Dumnezeu un instrument curat cu mare putere de marturie si unul din cei mai buni si eficienti pastori. Dar n-a fost asa cum m-am asteptat. La Cluj, 18 mai 2007 a murit constiinta a foarte multi pastori. Nu stiu daca Dumnezeu le va mai da o sansa. Domnul sa faca sa le mai dea. Am avut cateva reactii din partea unor pastori care m-au obosit si tare dezamagit. Adevarul este urat de oameni si sunt gata sa minta chiar si in biserica, chiar cu mana ridicata spre cer. Ma bucur ca nu sunt pastor, mi-e mila. VA multumesc pentru osteneala pe care v-ati dat-o pana acum de a-mi scrie aceste lucrui. V-am mai rugat sa abordati niste intrebari. Daca doriti puteti sa-mi raspundeti, daca nu e OK. Din punctul meu de vedere, ma opresc aici.
Dumnezeu sa va binecuvanteze.
Daniel Mitrofan

Date: Fri, 1 Jun 2007 11:35:23 -0700 (PDT)

From: “…”

Subject: exit

To: “…”

Frate Ton,

Findca mi-am propus sa fiu franc cu dumneavoastra, parerea mea este ca dumneavoastra ati inchis discutia cand nu mi-ati mai scris cca. doua saptamani. De obicei spuneati ca plecati sau nu veti putea scrie etc. Nu sunt suparat pe dumneavoastra, dar am impresia (e poate doar impresie) ca avem scopuri paralele, fara convergenta. Dumneavoastra vreti sa va pastrati o imagine idealista, ireala, eu vreau imaginea reala, umana despre dumneavoastra. Am trait destui ani ca sa stiu ca am multe greseli si pacate, ca am facut lucruri pentru care imi pare rau, ca voi lasa in urma un nume cu bune , cu rele. Dintr-o mocirla, deznadejde si esec total m-a scos Domnul si tot ce e frumos in viata aceasta si tot de ce pot sa ma bucur este numai mila si marea Lui bunatate si iubire. Am intalnit cativa oameni mari (din pacate mai multi straini decat romani) care in maretia lor au preferat sa fie vulnerabili, extraordinar de umani. Ei mi-au dat niste lectii de viata ce si-au lasat amprenta adanc in sulfetul meu. Va spun sincer ca nu ma intereseaza si nu cred in figuri mitice. Pana si Domnul Isus s-a maniat, ce sa spun de Moise, David, Pavel, Ioan, Petru etc. Ei sunt reali. In toate cate mi-ati spus, desi unele sunt relevante, foarte putine lucruri se integreaza. Oricum, va multumesc mult pentru amabilitate si bunavointa acestui dialog. Nu doresc sa va mai rapesc timpul. Eu cred ca e cazul sa inchei discutia si sa va doresc mult spor la tot ce faceti pentru Domnul. Va doresc indragostirea inflacarata pentru Domnul, nadejdea vie in promisiunile Sale si invingerea fricii de moarte prin atintirea privirilor la invierea Sa.

Cu multumiri si dorinte de bine,

Daniel Mitrofan

CONVERSATIA III

Date: Sat, 27 Oct 2007 14:11:14 -0700 (PDT)

From: “…”

Subject: curiozitate

To: “…”

Fr. Ton,
Am citit interviul dvs. acordat postului BBC si comentariile ulterioare si gasesc ca denaturati adevarul cu privire la ce v-a determinat sa marturisiti ca ati colaborat cu securitatea. De asemenea, exista un document, vazut si de mine, care indica la o noua colaborare a dvs cu securitatea in anii 80 si deservirea lor atat in tara cat si peste hotare, ceea ce demonstreaza ca documentul care il negati si il afirmati ca falsificat de grafologi (conf. Zapodeanu) este veritabil. Nu inteleg ce urmariti dvs. Mai sunteti activ? Chiar nu puteti sa va pocaiti cu adevarat? Chiar nu puteti sa va recunoasteti trecutul asa cum a fost si sa incepeti o viata noua? Nu va inteleg, mai ales ca odata ne vom infatisa inaintea Dreptului Judecator si tot ce a fost ascuns va iesi la lumina. Am si marturia unui om din securitate care a afirmat: Noi am avut intre baptisti doi mari informatori, Gheorghita pentru interne si Ton pentru externe. Mai am marturia despre negocierea unei burse contra unui dosar de la Culte, dupa 1989. Ce urmariti dvs.? Ce vad eu este un fel de subminare a sanselor de pocainta reala a celorlalti pastori care au colaborat. Daca dumneavoastra nu vreti sa va pocaiti, macar lasati-i pe altii s-o faca si nu le intunecati constiinta minimalizand gravitatea faptei. Oare nu ati citit niciodata ca cine va cauta sa-si scape viata o va pierde? Va credeam de un caracter mai integru mai ales ca dvs. doriti sa fiti un fel de moralizator al baptistilor, ati predat etica, ati predicat mult despre pocainta si adevar.
Vorbind deschis
Daniel Mitrofan

From: “…”
To:
“…”
Sent: Tuesday, October 30, 2007 10:59:33 AM
Subject: Re: curiozitate

Draga Daniel,

Trec cu vederea peste tonul foarte nepoliticos al scrisorii tale, care ignora prezumtia de envinovatie si alte principii de adresare, si iti raspund din nou.

Ca un cercetator istoric obiectiv, trebuie sa tii seama de cateva date fundamentale.

Securitatea m-a urat si ma uraste nu numai fiindca am luptat importiva comunismului, ci si fiindca sunt baptist. Dupa infiintarea SRI, la primul raport catre parlament, cred ca era in 1992, s-au scapat si au inclus in raport ca SRI supravegheaza de aproape cultele neoprotestante deoarece acestea fac o concurenta neloiala. “bisericii nationale”. Prin urmare, era clar ca SRI este aparatoarea ortodoxiei si dusmana noastra.

Inca o data. Cine isi poate imagina ca doua scrisori de angajament ale unui agent al securitatii sunt scoase de la securitate in 1982 si sunt puse intr-un plic noaptea sub usa de la camera de hotel a lui Denton Lotrz, ca acesta sa fie avertizat ca Iosif Ton este agentul securitatii? Exista atunci un prieteni al baptistilor in securitate care isi risca viata sau libertatea ca sa faca o asemenea avertizare? Nu este o explicatie mult mai simpla a fenomentului, ca adica securitatea vroia sa com[promita in strainatate un dusman al ei?

Priveste lucrurile din urmatorul punct de vedere. Cineva (unul care voia sa-l demaste pe Iosif Ton)a scris o scrisoare prin 1983 unui pastor american ca Iosif Ton s-a infiltrat in cateva mari organizatii religioase care lucreaza in Europa de Rasarit, le afla toate secretele, si in doi sau trei ani va fi din nou la Bucuresti si toate aceste organizatii vor fi deconspirate.

Lucrurile nu s-au intamplat astfel.

Acum, daca eu am fost omul securitatii in apus, cu siguranta ca a trebuit sa-i slujesc. Cu ce i-am slujit? Unde este macar un document care sa arate ca le-am trimis informatii? Chiar daca nu le-am scris eu personal, trebuie sa fi comunicat cu un agent de legatura si rapoartele aceluia trebuie sa fie undeva la securitate!

Iata cateva date. Em fost omul care am cunoscut toate detaliile lucrarii BEE si pe toti oamenii care veneau in Romania pentru cursuri clandestine. Cum de nu s-a aflat niciodata la securitate cine au fost ei? Ce a facut Ton?

Am fost prieten initim cu seful lui Campus Crusade pe Europa. Stiam cine sunt lucratorii lor in Romania. Cum de nu au fost deconspirati niciodata?

AM ajutat la organizarea retelei Navigatorilor in Romania. Cum de nu au fost deconspirati niciodata?

Am fost prieten intim cu seful lui Slavic Gospel Association. Am lucrat cinci ani (1982-1987) in cladirea lor, unde imi aveam biroul meu. Lucram de aproape cu sectia lor din Anglia. Le stiam toti oamenii si toate lucrarile din Romania si din Uniunea Sovietica, deoarece eram consilierul lor. Cum de nu au fost deconspirati niciodata?

Am lucrat cu cel putin doua dintre cele mai mari organizatii care aduceau Biblii si alte carti crestine prin contrabanda in Romania. Am fost la cursuri de instruire cu cei care urmau sa aduca aceste carti (am tinut cursuri in USA, Olanda si Finlanda). Cum de niciunul dintre oamenii acestia n-au fost prinsi niciodata?

Din 1985, am fost membru al Academiei Romano-americane si am lucrat de aproape cu Prof. Corduneanu, cu Ioan Ratiu si cu altii. Cum de nu a transpirat nimic din toata acea lucrare?

Ceea ce vreau sa-ti spun este ca pentru a dovedi ca un om ca mine a fost omul securitatii nu este suficient ca un ofiter de securitate iti spune ca am fost asa ceva. Acuzatia este extrem de grava. Ea trebuie dovedita cu fapte concrete, cu actiuni de spujire a securitatii pe care le-as fi facut eu.

Caci, daca as fi spujit cu adevarat securitatii ar fi suferit oameni, ar fi suferit organizatii, s-au s-ar fi vazut in vre-un alt fel modul de a fi contribuit la actiunile sau la scopurile securitatii.

Nu, Daniel, nu am fost omul securitatii, nici inainte de plecarea in America si nici dupa plecarea acolo in 1981. Stau foarte linistit in aceasta privinta, deoarece nu vei putea gasi nimic concret ca sa dovedesti contrarul afirmatiei mele. Afara de cazul in care vor apare iarasi nistre contrafaceri.

Inteleg ca tu esti convins ca nu spun adevarul. Simt in tonul tau chiar dusmanie.

Oare tot ce a lucrat Dumnezeu prin mine in ultimii 40 de ani, este si aceasta un fals? Caci, daca eu am fost omul securitatii, lucrarea mera de predicare si de scris si de invatatura este un imens fals. Poate fi cineva un asemenea
"artist" care sa impersoneze un om al lui Dumnezeu si Dumnezeu sa se foloseasca de el?

Inca odata, tine cont ca noi suntem intr-un razboi cu ortodoxia (cel oputin eu asa ma consider si ei ma considera ca atare). Ei ar face orice ca sa ma compromita moral. Fosta securitate si actualul SRI sunt aparatoare ale ortodoxiei. Tu nu poti discerne complinctele retele ale acestei situatii?

Daca tu insuti vei reusi sa ma compromiti moral, si astfel vei distruge in mare parte impactul lucrarii mele, cine crezi ca profita? Cine crezi ca se bucura?

Doamne, ai mila de Danuiel Mitrofan!

Cu aceeasi dragoste a Domnului Isus,

Iosif Ton

Date: Thu, 1 Nov 2007 01:37:59 -0700 (PDT)

From: "..."

Subject: Re: curiozitate

To: "..."

Frate Ton,

Nu v-am scris cu dusmanie ci cu indignare. V-am mai scris ca la inceput am plecat nu numai cu prezumtia de nevinovatie ci si cu multa dragoste pentru dumneavoastra in inima. Dar cu cat m-am confruntat cu documente si interviuri, unele cu oameni din cercul dvs. aceasta prezumtie si aceste sentimente au inceput sa dea loc la altele. Nu ma bazez doar pe afirmatiile oamenilor ci pe documente scrise ale securitatii din arhiva CNSAS. Stiu ca sunteti curios pe ce imi fac afirmatiile. Intrebarea mea este de ce nu iesiti public sa spuneti exact cum au stat lucrurile. Documentul la care ma refer spune ca dupa ce s-au pus presiuni asupra dvs prin procesul de doi ani asupra dvs s-au exercitat presiuni indelungate prin organele de securitate si ati fost influentat pozitiv astfel ca (data documentului este din 1980) la data actuala Ton Iosif slujeste interesele patriei atat in tara cat si in strainatate, iar prin aceasta reorientare a dvs. ati determinat o stare de deruta in fartietatea baptista. Acest document nu a iesit atunci din SRI ci a fost pastrat acolo pana in zilele noastre. Acest document si alte cateva indicii din alte documente existente la care nu voi face referire acum, imi explica foarte bine afirmatiile dvs. din Tailanda si documentul pe care il negati. Apoi sentimentul meu este ca dvs. tot ascundeti cate ceva. Spre exemplu nu spuneti numele celor despre care ati dat note informative. Tineti anonime numele "celor in viata" pentru ce protejati numele unor ofiteri care nu au facut nici un bine baptistilor ci i-au oprimat? As vrea din toata inima sa fiti cel care doriti dumneavoastra sa fiti in cele ce imi spuneti. Logica dumneavoastra nu ma convinge deloc. Pentru conspirarea mai deplina a dvs. in acele vremuri se pute recurge si la metode mai radicale ale caror rezultate ar fi o nesiguranta si confuzie a celor care ar fi incercat sa aiba indoieli cu privire la dvs. Am urmarit atent si felul in care influenta activitatii dvs. au nimicit activitatea si influenta lui Liviu Olah si a descurajat dizidenta in Romania. Daca sunteti cine ziceti ca sunteti de ce nu relatati lucrurile cum au fost intr-adevar cu bune, cu rele, cu intentiile adevarate, esecuri, presupozitii care n-au mers, aspiratii care nu intotdeauna au fost cele mai drepte etc.? Domnul sa aiba mila si sa scoata adevarul la suprafata asa cum este, fie bun, fie rau. Lumina intotdeauna este favorabila vindecarii.

Daniel Mitrofan

ANEXA

Nota controversata si afirmata de fr. Ton ca fiind un fals facut de grafologi. Ceea ce trezeste suspiciuni este felul in care dansul spune cum stie ca este un fals. Nu stie din constiinta. Nu stie caci experienta pastrata in memorie nu are acest episod ci stie din spusele securistului Zapodeanu. (Tradus in alte cuvinte: stiu ca n-am furat o gaina caci asa mi-a spus jandarmul din sat.)

Redau nota:

NOTA

Imi fac o datorie de constiinta semnaland autoritatile de stat ca am pregatit terenul pentru a exercita o influenta romaneasca in lumea religioasa anglo-saxona si in special in Statele Unite dupa turneul pe care l-am efectuat in Anglia, SUA si Tailanda, in 1980.

M-am oferit si ati acceptat sa constituiesc o punte prin religie cu autoritatile SUA, folosindu-ma de preponderenta baptistilor in conducerea acestor state.

Aparitia, in ultima vreme, a devastatoarei efervescente islamice arata odata in plus important ape care o au in mase si in politica mondiala sentimentele religioase si ce forta de coalizare reprezinta aceste sentimente. Inca odata vreau sa va precizez ca daca se vrea intr-adevar cistigarea executivului American de partea noastra, una din cele mai importante pirg[hii] o constituie legatura intre baptistii americani si baptistii romani, pe care eu pot s-o realizez la cele mai mari nivele, folosind cu abilitate relatiile mele in scopuri politice tarii mele.

Sarcinile pe care mi le-ati incredintat in strainatate cred ca le-am indeplinit cu rezultate satisfacatoare si promitatoare.

Sper ca v-am dovedit inca odata ca am avut o atitudine pozitiva fata de tara, oricare ar fi regimul politic al ei, chiar daca a trebuit sa ma deghizez in dusmanul ei. Eu am obligatia ca crestin baptist sa-mi slujesc tara si de a lucra pentru binele ei. Sarcina mea a fost sa stabilesc contacte foarte importante si sa conving mai ales conducerea Aliantei Mondiale Baptiste, unde am gasit destui creduli, ca “avem nevoie de sprijinul lor fratesc”. L-am capacitat pe Dr. Goulding, actualmente director al misiunilor in Comitetul Aliantei sip e Dr. Gerhard Class – viitorul secretar general al Aliantei, care pentru viitorii cinci ani va fi un factor de mare prestigiu si influenta in Washington.

Un alt exemplu tipic a fost cazul Dl. Michael Alison – membru al Parlamentului si Ministru de stat pentru Irlanda de Nord in guvernul britanic, despre care am relatat pe larg, anterior, inclusive informatii obtinute de la acesta.

Prin persoanele pe care le citez in nota anexa, precum si prin alti citiva oameni de influenta din Washington pe care ii cunosc personal, voi putea stabili contacte deosebit de pretioase in administratia americana. Va precizez ca experienta pe care am cistigat-o in acest turneu doresc s-o pun in slujba Dv. pentru ca pe viitor, sa lucrez si mai bine. Mentionez insa ca abia dupa “ruperea” puntii cu tara voi putea indeplini si celelalte misiuni.

Rolul Dv. este sa ma protejati si sa nu ma grabiti. Sunt deja “frati” in tara care ma suspecteaza, iar in strainatate vreau sa lucrez singur, scurcircuitind “legaturile” care ma pot compromite.

ss. Ton Iosif (indescifrabil)

Oradea, 8 iulie 1980

D 148/vol1 Arhiva CNSAS

f.58

M.I.

Dir.I

Nr. 001636/26

17.05.80

RAPORT
priveste unele aspecte care aduc prejudicii politicii de culte dintara noastra

…………….

f.66

Corespunde realitatii faptul ca in perioada anilor 1974-1977 TON IOSIF a initiat si desfasurat actiuni de incitare a credinciosilor baptisti la nesupunere fata de “ingradirile impuse de Departamentul Cultelor”, a scris in tara si in strainatate facandu-se eroul multora dintre nemultumiti din cadrul cultului – el insusi pozind in “persecutat”. A facut subiectul multor comentarii negative si tendentioase in presa din Occident si la postul de radio “Europa Libera”, la nivelul conducerii unor organizatii religioase reactionare ori personalitati ale vietii publice din Anglia, SUA, Elvetia, si altele. Pentru toate acestea, impotriva lui TON IOSIF s-a desfasurat o urmarire penala timp de doi ani (octombrie 1974-septembrie 1976) fiind supus unui indelungat process de influentare pozitiva. Principalii sai colaboratori au fost cercetati si avertizati fiind determinati sa renunte la actiuni de felul celor

f.67 raportate. Paralel, organelle noastre au realizat un complex de masuri specifice care au dus la izolarea sa in mediul baptist, la diminuarea substantiala a orientarii sale negative din trecut si la adoptarea unei pozitii realiste si in concordanta cu politica statului nostrum.

Dintr-un adversar feroce, TON IOSIF a fost transformat intr-un element pozitiv care, in present, sustine interesele statului roman nu numai in tara ci si in strainatate. Ca urmare schimbarea sa de atitudine a dus si la creerea unei stari de deruta intre baptisti…

Volum omagial

Iosif Ton. Orizonturi noi in spiritualitate si slujire, Volum omagial coordonat de Sorin Sabou şi Dorothy Ghiţea, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2004

Volumul conţine peste 20 de eseuri de teologie scrise de autori români şi străini.

Radu Gheorghiţă: “Este o deosebită bucurie şi satisfacţie să pot oferi această analiză într-un volum dedicat onorării fratelui Iosif Ţon, unul dintre părinţii spirituali ai multor generaţii tinere de teologi evanghelici din România. Oricine a stat sub învăţătura domniei sale a rămas permanent marcat de rolul fundamental pe care Scripturile le-au avut în viaţa, lucrarea şi învăţătura celui care, în repetate şi diverse moduri, îi chema pe creştini la o viaţă caracterizata de ‘biblicizarea minţii’.”

Octavian Baban: “Predicile sale, de-a lungul timpului, au reuşit să motiveze mulţi ascultători la o viaţă sfîntă, mai practică, să le deschidă perspectiva unei noi dedicări. În anii ’70, mesajele dumnealui prezentate în limbaj contemporan, sugestiv, cum ar fi, de exemplu, Ghedeon şi examenele, sau Samson şi alegerile etc., sau studiile traduse din lucrările misionarului Stanley Jones au reuşit să motiveze şi să entuziasmeze nenumăraţi tineri, care au descoperit plăcerea de a studia Biblia, nevoia de a cugeta teologic şi crucial asupra vieţii lor, de a căuta prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi disciplină spirituală, de a se pune la dispoziţia lui Dumnezeu.”

Danuţ Mănăstireanu: “În anii şaptezeci viaţa mea, ca şi a multor tineri evanghelici din România a fost marcată în mod decisiv de disidenţa religioasă iniţiată de Iosif Ţon, la revenirea sa în ţară după studiile teologice făcute în Anglia. […] M-am reîntîlnit apoi cu Iosif Ţon în alte momente ale vieţii, fie pentru a contribui la proiecte asupra cărora eram de acord în acel moment, cum ar fi activitatea didactică la Universitatea Emanuel din Oradea sau simpozionul dedicat lui Carl Henry, fie pentru a discuta subiecte asupra cărora aveam opinii divergente, cum ar fi angajarea ecumenică şi dialogul cu ortodoxia. În ciuda acestor dispute, care au căpătat uneori note acute şi mi-au produs nu de puţine ori dureri sau dezamăgiri, mi-am păstrat întotdeauna un respect neştirbit pentru acest frate mai mare, pe care îl socotesc în continuare a fi cel mai important lider evanghelic din România, după Richard Wurmbrand.”


Responses

  1. In timp ce citeam cele de mai sus, am inceput sa-mi lamuresc niste nedumeriri pe care le-am avut chiar de la inceputul studentiei mele la Oradea: cum de atitea pastori si credinciosi romani au facultati (unii doctori, altii invatatori, ingineri etc.); eram chiar un pic invidioasa ca uite tot intr-o tara comunista ca si Uniunea Sovietica (eu m-am nascut in Moldova) baprtistii au avut posibilitatea sa mearga la scoala, iar la noi nu te mai puteai ridica de la rangul de taran; imi parea rau ca parintii mei n-au putut sa mearga la facultate din cauza credintei si au trebuit sa munceasca din greu toata viata la pamant. Mama mea a fost data afara din scoala chiar inainte de examenele de bacalaureat si era cea mai buna studenta din toata scoala; au chemat-o si i-au spus:” Trebuie sa alegi astazi scoala sau biserica”; fara sa se gindeasca macar o clipa a spus ca alege biserica, si-a luat traista si a plecat acasa, s-a inchis intr-o camera si a plins mult caci ii placea foarte mult sa invete. Tatalui meu la fel i s-au propus “afaceri” cu fel de fel de promisiuni dar niciodata n-a facut tirg cu nimeni. Sunt mindra de parintii mei; sunt mindra ca am crescut intr-o familie de tarani care nu s-au compromis si au stat tari. Nu i-a interesat posturi, sa fie mai mari, nu le-a fost frica de lucru greu, n-au dat din coate si nici n-au imbrincit pe nimeni de dragul de a ajunge in frunte, desi li s-a oferit sansa caci erau inteligenti, invatau bine, citeau mult si aveau multe abilitati. Au preferat sa ramina in umbra, modesti si integri. In 2001 cu doar doua saptamini inainte de a pleca in America cu intreaga familie, a venit la noi acasa prima mea invatatoare de la scoala elementara; eram doar eu acasa si am invitat-o sa intre; ea insa mi-a spus: “Nu o sa intru, caci n-am prea multe de spus, doar ca imi pare rau ca cel mai cinstit si integru om din sat (era vorba de tatal meu) pleaca peste hotare”. Si cind te gindesti ca ea si sotul ei erau niste comunisti tare inversunati si nu scapau nici o ocazie de a-i necaji pe elevii care veneam din familii de baptisi.
    Nu cred ca toti credinciosii din Romania care au reusit sa faca o facultate au trebuit sa fie si informatori, totusi cred ca multora li s-a pus conditia asta, caci asa reiese din cele ce am citit.

  2. Yuliya:
    Am facut scoala in comunism in Rpmania. Intseleg din ce spuneti si din ce-am citit si povestit cu altii ca in fosta URSS situatia a fost cu mult mai grea decit in Romania. Am toata admiratia pt parintii dvs.
    In Romania, asa cum spuneti, nu toti care au facut o facultate au fost informatori. Eu nu am fost si nici nu mi-a cerut nimeni sa devin. Si nici nu m-am ascuns ca-s pocait.
    Vreau sa va spun insa ca situatia a fost diferita in functie de: perioada de studii, facultatea la care mergeai, profesori mai comunisti sau mai putin, colegi care te reclamau sau nu, zona geografica a tsarii. Cazurile au fost tare diferite. Pe sora mea au dat-o afara din liceu (1976 ?). Pe mine nu m-au dat nici macar din facultate… Cei mai grei ani au fost 1945-1965… Dupa 1968 s-a redus numarul restrictiilor, apoi prin 1975 s-au inrodus altele noi. Restrictiile introduse in ’75 au fost referitoare la facultatile unde pocaitii nu puteau intra: Drept, Comert Exterior, sociologie, filozofie, ziaristica, etc. La doctorat era practic imposibil sa mergi pt ca-ti cereau sa fii membru de partid. Prin mila lui Dumnezeu, in primii ani (1945-1960) au “scapat” multi pocaiti pt ca erau copii de muncitori. Copiii de intelectuali n-aveau voie sa mearga la Facultate(indiferent de religie). Pe scurt: faptul ca cineva are o scoala nu spune totul despre colaborarea cu Seciuritata. Depind de “n” factori.
    PS: Dumnezeu a purtat de grija copiilor Sai in chip miraculos. Fratele mai mic al unui condamnat pt credintsa (Taian Banu -lotul Moisescu) a fost chemat la Securitate. Tocmai voia sa dea la facultate. Securistul -n-o sa ma credeti- i-a spus, “mai baiete, ai o sansa. Du-te in ultima zi, in ultimele ore de inscriere pt ca nu mai au timp sa te verifice”. Asa a facut si l-au scapat. Dumnezeu a fost cu noi in fel si chip. De n-ar fi fost El de partea noastra ne mincau… asa insa am invins noi.. Slavit sa fie Domnul. Nu fara infringeri, insa…

  3. Dorin, sunt de acord cu ceea ce ai scris; m-am mai gindit la cele citite (fr. Ton mi-a fost profesor; am fost de multe ori la ei acasa la Oradea); acum m-am mai linistit si ma gindesc ca noua celor mai tineri ne este usor sa judecam, dar oare daca eram si noi in anumite situatii, procedam diferit? Si Petru a zis ca el nu se va lepada de Cristos; una e sa zici si alta e sa faci cinda ajungi in fata situatiei….Domnul sa aiba mila de toti, caci pacatul ne pindeste si niciodata nu stii cit vei mai sta in picioare.
    Inaite de al doilea razboi mondial, in ’40, jandarmii i-au chemat pe toti pocaitii din satul nostru la primarie, le-a dat niste foi prin care trebuiau sa declare ca ei se leapada de credinta; unii s-au speriat si au facut-o; o bunica de-a mea a scris declaratia, dar s-a vorbit cu bunicul ca ei vor scrie doar pe foaie, insa in inima lor ei nu se vor lepada; alta bunica nu a scris, ba a spus ca pot si s-o impuste, dar ea nu va da nici o declaratie; a doua zi dimineata bunica care a scris declaratia a mers la primarie si a cerut foaia inapoi ca s-o rupa, caci nu dormise toata noaptea si avea mustrari cumplite de constiinta; s-a pocait imediat si a fost credincioasa pina la moarte. Acum eu oare s-o judec pe bunica care a scris declaratia? Si una si alta mi-au fost exemple extraordinare; Dumnezeu va judeca pe fiecare.

  4. Yuliya;
    Tragic exemplu; bine faceti ca n-o judecati.
    ispita pt fratii nostri care au cedat a fost mai subtila. Pe ei nu i-a pus sa se lepede. Asta ar fi facut-o putini. Ex. un caz celebru cu poetul Vasile Militaru care insa a dat declaratia in faza in care nu mai era constient (din cauza torturilor). Povestea am auzit-o la TV de la un detisnut politic…
    A fost mai subtil cind li s-a cerut crediciosilor/pastorilor/preotilor doar sa colaboreze.. nu sa se lepede. Ispita fost infrumusetata in haine gri..
    Tatalui meu i-au cerut sa declare doar ca nu mai merge la biserica si “n-ai decit sa te duci in fiecare duminica” i-au spus. “Pe noi nu ne intereseaza unde mergi d-ta; noi vrem sa avem declaratia la dosar”. Tata n-a dat-o, dar altii care au dat-o s-au trezit ca fusese luata in serios. Si n-au mai mers la biserica iar unii aparent si-au pierdut credintsa. Ce-a fost in inima lor doar Dumnezeu stie…Diavolul e lucrat prin securisti/comnunisti cu inselaciuni…
    Despre Tson, povestea-i lunga si incurcata pt a o putea eu intselege.. Un singur lucru merita sa stiti: asa cum dinsul a declarat si stie o tsara intreaga, dinsul s-a lepadat, a ajunsa sa nu mai creada in Dumnezeu si in aceasta stare de decadere a ajuns la multe pacate printre care si la acela de informator…Nu e de mirare, ca fiind cazut de la credintsa a cedat [si] in fatsa acestei ispite. Apoi s-a pocait si a devenit un martor important al Domnului. Dupa re-intoarcere, la o vreme, a rupt-o si cu Securitatea. De-aici incolo lucrurile sunt mai incurcate, insa.

  5. eu as vrea sa gasesc o predica despre judecatorul nedrept din Ev. lui Luca … Cine mi-ar putea-o posta pe adresa de E-mail: (hozanvasile@yahoo.com)
    va-si multumi mult si apoi va-si si spune de ce cder aceasta…

  6. Hozan Vasile,

    Daca are cineva o predica pe tema judecatorului nedrept din Ev. lui Luca, va rog sa o trimiteti fr. Hozan Vasile spre ajutor, la adresa de e-mail pe care o mentioneaza dumnealui. Multumesc celor care puteti sa il ajutati.

  7. [...] spune că aceste contacte l-au marcat profund, aşa încît , în anul 1968, trece prin „procesul reabilitării spirituale” şi, ajutat de pastorul Iulian Tătaru, şi de comitetul bisericii baptiste Mănăştur din Cluj, [...]

  8. Desi am deschis ochii in biserica baptista, acum dupa acest scandal de proportii, nu simt decat o mare rusine, fata de tot ce proclama astazi baptistii din Romania.
    Esti total imatur din punct de vedere spiritual.
    Doamne, ai mila de Daniel Mitrofan!

  9. Multumesc.

    Vreau sa va multumesc pentru materialul pe care l-ati publicat. Nici nu stiti de mult bine face adevarul. Sunt pastor baptist si tata si bunicul si strabunicul meu au fost toti baptisti. Biserica mea trebuie sa se uite asupra trecutului ei cu pocainta si smerenie pentru ca multa rusine este in istoria ei. Repede ne grabim la mandrie si o bem ca apa pe caldura. Ma refer la expresiile “identitate baptista“, “etosul baptist“. Pentru ca sunt baptist si am doi copii vreau sa le las o istorie fara rusine.
    DA NOI BAPTISTII TREBUIE SA NE POCAIM.

    Doamne Isuse te rog sa ne ierti ca ne-am iubit mai mult functiile decat pe Tine. Te rog sa ne ierti ca ne-am iubit mai mult confortul decat NUMELE TAU SCUMP. Stiu ca sangeleTau Doamne are putere si astazi…. Primeste lacrimile mele de pocainta si mai da-ne har. Nu pleca de la noi. Stiu ca meritam, dar nu ne face dupa meritele noastre… Nu suntem mai buni ca parintii nostri. Suntem mai rai si indaratnici, dar stam zdrobiti inaintea Ta. Nu lua de la noi Duhul Tau cel Sfant… Sunt ului cum acum in libertate suntem asa de departe de standardul Tau. TE ROG AI RABDARE CU NOI.

    Ciprian Burghelea


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Categorii

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: