S-a născut în Kariot, pe vremuri grele, de ocupaţie străină, iar tatăl lui, pe nume Simon, ca orice tată, a avut nădejdile lui cu privire la fiul său. Se pare că a fost crescut într-un spirit de dragoste pentru patria lui şi ură pentru duşmanul care îi ocupase patria şi neamul. Crescut mare fiul lui Simon, Iuda, s-a asociat cu un mare învăţător şi cu discipolii acestuia. Ajunsese, în anturajul acestuia, să ocupe funcţia de contabil- casier al micii comunităţi. Totuşi direcţia pe care o luase în viaţă uneori îi producea neplăceri, fiind adesea nemultumit de felul în care maestrul său cheltuia banii. Fusese chiar jignit în public, atunci când, oferind consiliere financiară maestrului său, sfatul lui a fost lepădat, iar însăşi vorbele sale au fost ironizate în faţa tuturor. Mai mult, direcţia mişcării învăţătorului său se pare că era periculoasă. Asocierea cu acesta devenea riscantă. Crezuse la început că este salvatorul naţional mult aşteptat, dar a fost dezamăgit. Iuda îşi iubea patria şi neamul şi n-ar fi vrut ca aceasta să sufere mai mult decât deja suferea. Era şi religios. Era la curent cu politica conducătorilor poporului său. Cine dădea stabilitate naţiunii şi cine a păstrat sentimentul naţional treaz decât preoţii cei mai mari. În jurul lor se coagula naţiunea sub ocupaţie. L-a auzit pe marele preot, patriarhul lor, că maestrul, învăţătorul său ar fi un pericol pentru siguranţa naţiunii, a religiei lor, a “bisericii” lor. Aşa îl considerau şi autorităţile locale şi cele de ocupaţie. A auzit de nevoia patriotică de a se pune capăt acestei situaţii periculoase. Era pusă cam în cuvintele acestea: “Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor nimici locul nostru şi neamul… Oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?” S-a hotărât să fie parte a acestui act patriotic. El va ajuta autorităţile să îl prindă pe învăţătorul său. Va da informaţii cu privire la el. Atunci când vor dori să-l aresteze, el le va arăta printr-un semn care este maestrul dintre toti discipolii săi. Unde mai pui la socoteală şi faptul că serviciul lui a fost tare apreciat de autorităţi, care s-au hotărât chiar să-i fie recunoscător printr-o răsplată bănească. Cine nu avea nevoie de un mic venit în plus în vremurile grele de ocupaţie, de o mică favoare? De când s-a oferit să-i ajute parcă se purtau mai cu seamă cu el.
Zis şi făcut! I-a condus din patriotism, pe înserat, la locul unde era maestrul său şi li l-a arătat printr-un sărut prietenesc. Chiar învăţătorul său a recunoscut atitudinea aceasta căci l-a întâmpinat cu cuvintul “prietene”. Treaba a fost dusă la capăt, banii erau frumuşei şi zornăiau discret, mângâietor în pungă, ţara, neamul, biserica au fost salvate, iar el a fost parte din acest mare moment istoric. Însă, deodată s-a înşurubat în mintea lui ca un sfredel un gând chinuitor, usturător, tulburător, de nealungat. Omul era nevinovat. Chiar dacă naţiunea, biseria a fost salvată, omul nu merita moartea sa.
De ce era tulburat patriotul din Kariot? Veţi spune, nu era chestie doar de partiotism, Iuda mai avea şi alte probleme.
Oare doar patriotismul a împins la colaborarea unora cu Securitatea? De ce avea omul din Kariot remuşcări, de ce era tulburat? De ce alţii nu sunt tulburaţi?
