În prima duminică ne duserăm la G. Guist și de aci ne întoarserăm cu gândul că este prea departe pentru toți. În drum ne întâlnirăm cu Olteanu care era înfuriat și care mă amenință că mă va expulza.

Frații și surorile din Comunitatea Germană, aflând de pasul nostru, se bucurară și se gândeau cum să ne ajute.

Mama mea îmi spuse că locuința unde a șezut dânsa, la sora Beckes, în strada Apele Minerale ar fi bună pentru început. Noi am vorbit cu sora Beckes, care cu mare bucurie primi propunerea.

Duminică, în … localul mic avea două canapele lungi, date de sora Csaky, scaunde dăruite de fr. J.W. Schuller, o masă și lampă și Biblii și câteva cărți de cântări și iată că într-o clipă totul venea de la Domnul.

Aci am simțit, după un lung dor, după multe munci, planuri, chinuri, lupte, discuții și multe altele care s-au petrecut timp de 10 ani de așteptare, că Dumnezeu, în fine, a găsit timpul și că este cu cale să încerce și cu noi să vadă care va fi rodul. Am răsuflat mulțumit că în fine s-a început, că aveam pe fratele Branea și Gavrilă pe care mă puteam spijini și în care aveam deplină încredere. Haralambie ne părăsi curând sub pretext că s-ar fi spus că el e cauza că se destramă adunarea din str. Palade, iar Alecu nu venise deloc, îl luase Olteanu.

(Aici se termină însemnările fr. Constantin Adorian, cu privire la naşterea Comunităţii Baptiste Române din Bucureşti.)

Eu invitai să vie la mine acasă pentru prima oară pe Olteanu, Branea, Gavrilă, Haralambie și Alecu cu scopul de a petrece cu ei Crăciunul. Făcusem pom și doream să cântăm și să petrecem ca creștinii sub pomul de Crăciun ziua de nașterea a Domnului.

N. Olteanu nu vine, ceilalți sunt toți prezenți. Eu luai cuvântul și le vorbii de iubirea cea mare a Domnului. După ce luarăm ceaiul, Haralambie mă roagă să fac un expozeu al felului cum înțeleg eu lucrul Domnului. Îl fac, le spusei eu, dacă sunt toți de acord. Le-am expus tot idealul meu cel mare, le-am arătat cum trebuie să fie o comunitate și apoi cum trebuie să lucrezze și să propovăduiască Evanghelia. Toți priveau încântați. Aceasta era în seara de 25 decembrie, anul 1912. Să întemeiem deci prima comunitate baptistă română, pentru aceasta mai întâi făcurăm rugăciune.

Eu făcui propunerea ca să fiu primul membru în comuntate. Alecu trebuia să scrie și protocol. Făcui mărturisirea credinței mele și după aceasta susținut de fr. … am devenit primul membru. Al doilea fr…. puse mărturia, ceru să fie primit ca membru, îi făcui întrebarea să motivezece-l făcea să devină membru în comunitate. După ce motivă veni rândul fr. … la fel procedarăm și cu el, amănuntele se găsesc în protocol. Apoi veni rândul fr. … și în fine al fr. … toți iscălirăm și astfel era întemeiată Comunitatea ce s-a născut în ziua de naștere a Domnului.

Odată Comunitatea constituită trecurăm la activitate. Ne trebuia un predicator, doi diaconi și un casier să ție și protocolul. Comunitatea mă alese pe mine ca predicator, pe fratele Branea și Gavrilă diaconi și pe Alecu să ție protocolul, fratele Gavrilă să fie și casier. Iată că eram toți investiți în funcțiunile noastre și trebuia acum să facem programul nostru de lucru.

1. Local de adunare să căutăm să închiriem,

2. Mobilier,

3. Cărți de cântări și Biblii.

Deocamdată șă ținem adunare la G. Guist până găsim local.

Facem cunoscut oficial Comunității Germane că s-a constituit prima Comunitate Baptistă Română, de asemenea și Comunității Baptiste Maghiare.

Mai am avut și alte întâlniri cu Haralambie Ianef acasă, la care a venit și Olteanu și Guist și Alecu… Era o halimă întreagă, eu eram acum țap ispășitor. Atât Guist mă învinuia că am luat frați cât și Comunitatea din str. Palade și, mai presus de toate și Olteanu care mă amenința cu expulzarea. Știu că după această întrunire nu am putut dormi toată noaptea, suferisem așa de mult și nu eram vinovat de nimic. Și astăzi sunt unii care susțin că eu le-am luat frații. Ardea în sufletul meu dorința să fac ceva pentru Domnul și aită ce urmări: o serie întreagă de neînțelegeri.

Un amănunt interesant este iarăși cum fratele I. Branea prinde simpatie de mine și cum eu îl înțelegeam pe el așa de bine. El era un om hotărât să trăiască și să moară pentru Evanghelie. La el nu încăpeau lingușiri, momeli sau planuri ascunse. Om franc, spunea fiecăruia păcatul în față. El nu vorbea de rău pe nimeni, dar pe care îl prindea îl lovea, îl zgâlțâia de-i mergeau fulgii. Ce să zic, un astfel de caracter era după placul meu, dar interesant e cum mereu se interpunea Olteanu ca să-l despartă pe fratele Branea de mine.

Și mai interesant e că un alt frate și anume Gavrilă Iancu se puse el să facă lucrul contrar, să mă lipească pe mine de fratele Branea. Olteanu căzu învins, rămase singur și căuta să facă adunări cu preotul Moșoaia.

M-am dus de am vizitat pe George Guist și am vorbit, aci am întâlnit pe fr. Radu Tașcă care se ținu cam rezervat de mine. El locuia la N. Olteanu. Într-o discuție cu fr. Tașcă nu ne mai înțelegeam asupra unui punct și anume, dacă lucrătorul în via Domnului se cade să primească plată. În sfârșit propusei ca fratele G. Guist să facă așa ca să avem și adunare românească. Începură frații să caute. G. Guist găsește o casă foarte departe dincolo de șoseaua Stefan cel Mare. N. Olteanu pare că spusă ceva lui G. Guist, să duce și închiriază o cameră și alături se mută și el. La G. Guist l-am auzit o singură dată vorbind pe fr. I. Branea, prinsesem un fel de simpatie pentru el însă nu avui curajul să-i fac vreo propunere. N. Olteanu cu I. Branea și Iancu Gavrilă se hotărăsc și încep să lucreze , ia parte și Haralambie Ianef.

Pe mine mă întâlnește fratele Gavrilă Iancu, pe stradă, și mă invită la noua adunare românească din strada Icoanei.

Îmi luai soția și merserăm la adunare unde găsirăm vorbind preotul Moșoaia. Foarte surprins de acest fapt m-am hotărât să plec înainte de sfârșit, lucru pe care îl și făcui. Hai nevastă, îi zisei, că aicea nu-i de noi.

O duminică în urmă m-am dus iar la adunarea din str. Popa Rusu, căci acum renunțasem de a mai mă duce la orice altă adunare. Când dau să intru în curtea adunării, fr. Branea mergea cu Scriptura la subțioară, se ducea și el tot la adunare. Ne întâlnim deci tocmai la poarta adunării din str. Popa Rusu. Fr. Branea îmi spuse că nu a fost frumos din partea mea ca să plec înainte de sfârșitul adunării. Îi explicai părerile mele și el îmi spuse că preotul nu mai vine și că caut să vin și eu.

Iarăși mă dusei și începurăm o discuție foarte aprinsă. Eu căutam să le explic că fără ordine este dezordine și unde nu e cap e vai de picioare, că trebuie în tot lucrul rânduială și multe. Fratele Branea începu a-l mustra pe Olteanu. Fr. Gavrilă tăcu și tremura ca nu cumva lucrul să se strice și nici aci să nu facă nimic. După lungi parlamentări le spusei fraților căci constatasem că Olteanu ședea pe temelie foarte șubredă, să mă lase, să nu mă mai invite, să-mi dea pace – lucreze ei cum or ști și cum or crede. Eu înțeleg altfel credința, eu cunosc alt drum care e drept, simpli și foarte sigur.

Ajuns la București, după foarte puțin timp, în anul 1912, la finele lui iunie, soția mea dă naștere unui băiat pe care îl numim Tudor, adică Darul lui Dumnezeu.

La Comunitatea germană din strada Popa Rusu era acum predicator fr. B. Schlipf, un american. Fr. Hammerschmidt nu mai era în țară, plecase în Bucovina. Un amănunt curios este că fratele Hammerschmidt a crezut că eu țintesc a deveni predicator în locul lui, rămase amăgit văzând că Comunitatea aduce un american și că eu nici nu mă sinchisesc de lucrul acesta.

Eu ținui cu frații bătrâni ai adunării sfat, spunându-le că eu sunt decis a nu mai face anul al patrulea la Hamburg, căci după spusele lui Fleischer, materia e repetitoare, sumară și o pot face și acasă.

Fr. Schlipf susținu ca să caut să mă duc să fac și ultimul an. Nu-mi aduc aminte ce mi-a zis fratele Weigel, destul că eu am plecat convins că s-a terminat cu școala.

Dar ce să încep și cum să încep nu știam și nici ai mei nu știau ce să facă ca să mă îndrume. Cumnatul meu Otto îmi oferea să intru la casa Zweifel ca funcționar. La început respinsei categoric, la urmă acceptai, de nevoie, căci nu vedeam nici o scăpare. Lucrul mă cam îngrija, căci eu studiam acum planul de luptă, însă nu știam cum să încep.

Mă dusei la Comunitatea Alianței unde odată mă îndrumase Misionarul Berne, care însă fiind expulzat a fost înlocuit de misionarul Konig, care și el fu demis din țară. Comunitatea nu avea predicator ci numai frați, cum era un anume Ilie și Grigore Constantinesscu, care conduceau lucrul. Mi s-a permis să vorbesc în două rânduri și de aci s-au iscat mici neînțelegeri.

Eu mi-am zis, sunt baptist și să mă bag între ei sau să conduc lucrul, misionarului Berne ar fi zis că am venit să-i răpesc membrii. Ca să nu dau ocazie la lucrurile astea mă retrasei.

Aflasei că George Guist este numit predicator al adunarei baptiste maghiare, că nu mai face parte din Comunitatea Alianței, că el e de origine baptist și că a fost între timp numai cu Berne. Mai aflai că G. Guist plecase supărat de la adunare și că ar fi promis să ia și alți membri cu el.

De acolo mai plecară și alții, era fr. Gavrilă Iancu cu soția, originari de la Com. Baptistă din Cerna Vodă, mai era fr. I. Branea, care auzise Cuvântul la adventiști și apoi la adunarea din str. Palade și în fine N. Olteanu, Haralambie și … care și ei se retrăseseră. Motivele pentru care s-au retras nu le cunosc și nici nu vreau să mă iau după versiuni, le trec deci cu vederea, rămânând fiecare răspunzător personal de gestul pe care l-a făcut față de Comunitatea din str. Palade.

Vacanța anului al doilea o petrecui la Ueltzen, la familia Mathies. Mathies avea omoară de apă și în Uelzen era comunitatea. Uelzen, un mic orășel de provincie la țară. Acolo, cu fiii lui Mathies, cu mult iubitoarea lor mamă, cu drăguțele lor fiice, cu bătrânul, petrecurăm de minune. Soției mele îi mergea foarte bine, începuse să se îndrepte, să fie foarte dispusă și foarte iubită de toți. Eu mă bucuram în sufletul meu că în fine putui, cu ajutorul Domnului și al fraților, să înfăptuiesc o parte din idealul meu. Bănuiam însă lucruri în sufletul meu, care nici nu le-am spus nimănui decât soției mele, care însă nu le voi mai aminti aci.

La sanatoriu, soției mele îi mergea admirabil, primea de la bolnavi cadouri, astfel că și în privința mâncării avea de 5 ori pe zi. Toate astea începură să nască în sufletul meu speranțe mari pentru viitor. Dar după câtăva vreme trebui să părăsească sanatoriul căci ea era acum în speranța de a avea un copil. Mă sfătuii eu cu fratele și sora Drews în tot chipul, rămase însă că ar fi mai bine să se ducă acasă.

Se întâmplă că la Hamburg vine în vizită vărul meu Spiess. Surpriza a fost mare, dar și aci văd mâna Aceluia care mă proteja. Și dacă la început îmi luă tot cum a luat lui Iov, acum, pentru că am ținut jurământul, îmi dădea înapoi cu vârf și îndesat. El, Domnul avu grijă ca să nu se ducă singură la București, acum când i-ar fi fost oricum greu. Deci plecă împreună cu Spiess la București. Mi-aduc aminte că era un frig groaznic. Dânsa odată plecată eu nu așteptam decât să se termine școala și să mă duc și eu. Era anul al treilea de studiu.

Fr. Fleischer își termină școala și plecă, eu aș fi rămas singur… soția mea plecase, mă hotărâi să plec și eu și să nu mai fac anul al patrulea. Consultai pe fr. E. Muller, care îmi spuse ca să mă duc și apoi voi vedea ce o mai fi, să caut să mai scriu. Cu fr. E. Muller se putea discuta, era un tată plin de iubire și de îngăduință. De fratele Heep nu am putut să mă apropiu mai mult.

Timpul plecării se apropie și eu împachetai două lăzi mari cu cărți și un geamantan și plecai cu gândul de a nu mă mai întoarce.

Ce să fac, trebuia să plec și rănile nu se mai vindecau. Dacă în primul an am plecat de la București spre Hamburg zdrobit și cu inima friptă, acum mă duceam cu picioarele fripte și tot trebuia să mă duc. Dacă în primul an am avut călăuză pe fr. Fleischer, în al doilea an a trebuit să fiu eu călăuza la două fete care mergeau cu mine. Era cumnata mea Jette Hehn și logodnica cumnatului meu Otto Hehn, care se întorcea acasă și care lua cu dânsa pe viitoarea cumnată.

Eu eram cu picioarele fripte și mă mișcam greu, însă cumnata mea, drăgălașa Jette, nu avea nimic, ci gusta voiajul cu o deosebită [plăcere] și sorbea din fiecare priveliște viața și sănătatea. Nu am văzut om pe lume ca ființa asta, pe care îți era mai mare plăcerea s-o vezi câtă satisfacție îi făcea voiajul. În schimb logodnica lui Otto, sora Kathe Wüst suferea acum îngrozitor de rău de voiaj, ca un fel de rău de mare. Dureri de stomac, vărsături etc. Bău biata fată o sticluță cu rom – eu noaptea mă dădui jos, așa cum eram, într-o stație în Ungaria și cumpărai niște șnaps. Îl bău și pe acela, zadarnic.

Curios este că ajunsă la Bpesta se restabili complet. Aci ne despărțirăm și eu plecai mai departe la Hamburg.

În anul al doilea mi-a fost studiul mai ușor, făuream însă planul cum să aduc soția lângă mine. Mă muncea zi și noapte. Fr. Drewes, un cizmar, îmi dete curaj și nu mă lăsă fără promisiuni că va interveni el să facă ca să fie ca soră de caritate într-un sanatoriu, căci încercările mele la surorile noastre de caritate nu reușiseră. În fine, soția mea se hotărâ să plece singură la drum, să vie mai întâti la Dörgenhausen, unde locuia logodnica lui Otto, să stea acolo și apoi să o aduc la Hmburg. Ar fi și aaci multe mici amănunte de scris însă nu toate le găsesc ca imperioase.

Prin familia fratelui Drews am putut obține ca soția mea să devină soră de caritate într-un sanatoriu din Ependorf, lângă Hamburg.

Primul an de studiu am dus-o greu de tot până ce m-am obișnuit cu toate, cu hrana atât fizică cât și spirituală.  Al doilea an deveni mai ușor.  Făcusem vacanța la București și acum doream cât mai grabnic să mă reîntorc.

Un amănunt de mică importanță, totuși curios, trebuie să-l descriu.  Neavând de lucru mă dusei la cumnata mea Carolina ca să-i ajut la bulion. Întorsesem o masă cu picioarele în sus ș ilegarăm o față de masă de câteși patru colțuri de picioarele mesei.  Fără să fi legat bine colțurile mesei începui să pun din cazan bulion în fața de masă.  De greutate însă, se desfăcu un colț și până să iau seama se vărsă bulionul fierbinte peste  picioarele mele, eu sării în sus de durere și nimerii în cazanul cu apă rece unde se spălau sticlele pentru bulion.  Aci mă răcorii însă ieșit de acolo se făcură două bășici enorme pe ambele picioare.

Ajuns la București, în câteva cuvinte le spusei într-o ședință ce am făcut la Congres și că sunt decis să fac pasul de a lucra pentru Domnul însă ar trebui, gândesc, și o pregătire la Seminar.

Părerile erau împărțite.  Fr. Strobel, care până atunci mi-a fost un stâlp ca sprijin unui pom fraged, începe să mă părăsească.  Fr. W. Schuller îi ia locul și se înțepenește lângă mine și leagă de mine și el o funie zdravănă de dragoste.  El mă susține și spune ca să încercăm să scriem la Hamburg.  Fr. Weigel se oferă și el să mă susție.  Fr. J. Hehn se oferă să îngrijească de soția mea.  Fr. Hammerschmidt spune „găsesc că aceasta este răspuns la rugăciunile noastre”.  Fr. Schwegler bătrânul și el spuse categoric că el este de părere să fiu trimis.  Fr. Strobel însă spune că el e de părere să încep lucrul Domnului și fără să mă duc la Hamburg.

Se făcură interveniri la Onken, Rawley și la Seminarul din Hamburg, însă de la Hamburg a venit răspuns că nu mai sunt locuri, ca fiind prea târziu, și să intervenim la anul viitor.

Un amănunt important este și ăsta: soția mea, care abea se căsătorise, nu se opuse defel la plecare și mă îndemna chiar spunându-mi că voi veni în fiecare vacanță, timpul trece curând.  Voia să se resemneze și să ia cu dânsa toate lipsurile numai să vadă odată că lucrul Domnului între români, pentru care mă rugam zilnic, să se înfăptuiască.

Contrar lucru era cu mine, eu care făgăduisem, eu care plânsesem, eu care doream să văd lucrul Domnului înfăptuit, nu voiam să plec – îmi era așa de greu, ca și când m-ar fi dus la ghilotină.  Însă nu o spuneam nimănui, nici soției mele, nici domnului în rugăciune, însă în adâncul inimii se petrecea o luptă grozavă între cuvântul dat, pe care pentru nimic în lume nu voiam să-l iau înapoi și între groaza ce mă apucase de a merge la Seminar.

Așteptam ziua plecării care aș fi dorit să nu mai vie niciodată.  De ce această stare sufletească, nu mi-o pot explica nici astăzi.

În octombrie anul 1909 soția mea dă naștere primului ei fiu, Claudiu.  După puțin timp copilul se îmbolnăvește de o exemă care îl chinue multă vreme.  Pe lângă lupta ce se petrecea în sufletul meu veni și boala copilului, care mă puse să alerg încât am consultat 9 medici.  Nopți nedormite și zbuciumul ăsta sufletesc mă zdrobește complet.  Soția ajunsese un schelet iar eu o umbră.

Ziua plecării se apropie, eram în anul 1910, copilul îngrijit de dr. Cugler cu metoda lui, gata să scape cu desăvârșire, când copilul fiind în a unsprezecea lună îi vin dinții, capătă dizenterie și moare.  Se putea o mai strașnică lovitură?  Socrul și soacra mea plecaseră la Bușteni iar eu cu soția și mama mea și cumnatul meu Otto conduceam rămășițele scumpului, neuitatului meu fiu la locul de veci.

Fr. Fleischer, care venise ca student de la Hamburg și își făcea vacanța la București, ținu cuvântul la mormânt.  Nu știu ce a zis, atât știu că eram așa de amărât încât nu am putut vărsa o lacrimă.  Marți a murit, miercuri l-am îngropat și sâmbătă am plecat la Hamburg.

Mă despărțeam acum de mama, care i se rupea inima după mine, mă despărții de copil pentru a nu-l mai vedea niciodată, mă despărțeam de soția cu care abea începusem să trăiesc, mă despărțeam de casa pe care am început-o, mă despărțeam de frații și surorile cu care mă obișnuisem, dă despărțeam de drogherie, mă despărțeam, în fine, de țara în care mă născusem.  Și pentru ce toate acestea? Pentru un ideal care cu cât se făurea și se apropia, cu atât mi se părea că orizontul se întunecă.

În starea asta mă duceam să fac studii într-o limbă străină, într-o țară străină.  Cine poate descrie câte a suferit sufletul meu?  Dar din suferințele și luptele acestea se făurea lucrul Domnului.  El mă aruncase în tigaie și pe foc ca să lămurească aurul.

Plecai deci cu colegul meu J. Fleischer la Seminar.  El îmi deveni acum un sprijin.  Dacă fr. Strobel mă părăsise, dacă fr. Schuller nu mă putea sprijini, fiind departe, se alătură de mine fr. Felischer, care mă sprijinea.

Ar fi să scriu multe amănunte mici, însă le las la o parte, țin să spun că familia Rinner, Geizebee, Felischer și … m-au primit în casele lor cu multă plăcere, că le voi fi pururea recunoscător pentru iubirea lor frățească, nu voi uita nici familia Drecves și Matias în special.

În anul 1908 se ținea la Berlin Congresul Baptist European, Comunitatea Germană trebuia să trimită unul, cel mult doi delegați cari să reprezinte Comunitatea și să prezinte interesele Comunităței.

În consiliu se propune ca să fie trimis fr. J. Hammerschmidt, în calitate de predicator era cel mai indicat.

Fr. W. Schuller însă propune să fie trimis fr. Const. Adorian, nu fiindcă îmi este cumnat, zice el, însă pentru că cred că el ar putea obține ceva pentru români, ar fi pentru aceia ceva nou și ar fi bine să putem obține un ajutor pentru români. Fr. F. W. Schuller, un mare idealist, venise în țară cu multe planuri și lucra cu gândul și cu condeiul zi și noapte ca pentru izbânda lor. Când făcea câte un gest eroic, când lovea, când certa, când mângâia. O neliniște îl muncea, nu-i plăceau unele lucruri în Comunitate, căuta din răsputeri să aducă o reformă și dacă se poate radicală și imediată. După câteva atacuri se dete învins și voia să se retragă. Altă dată se hotărâ să lase lucrurile să meargă cum or merge. Iarăși, împins de simțul datoriei năvălea însă iar se înapoia și se mângâia citind și plângând.

Comunitatea se hotărâ în fine, după o oarecare ezitare, să fiu trimis eu ca delegat iar cumnatul meu Otto să meargă pe spesele lui, neoficial.

Fr. Schuller îmi pregăti un discurs pe care mă căznii să-l învăț pe dinafară, însă nu-l putui învăța până la sfârșit, însă ideea ce se făurea în discurs îmi stătea țapăn în minte.

La Berlin ajunși, ne așteptă în gară predicatorul… și o soră cu numele… care au rămas cam surprinși, crezând că din România vor veni doi veterani, însă veneau doi boboci.

Predicatorul, amăgit în așteptările lui, plecă curând. Sora ne duse acasă și ne primi și ne servi cum putea mai bine.

S-a făcut mult alaiu de venirea noastră prin familie, mai cu seamă că cumnatul meu Otto pusese ochii pe o fată în sala Congresului, care mai târziu i-a devenit soție.

Congresul a fost interesant pentru motivul că erau toate națiunile europene reprezentate, englezi erau foarte mulți. În prima duminică an fost la adunarea din Gubmerstrasse unde am fost prezentați. Am vorbit cu atâta ardoare că plângeam cu hohot și îi rugam să ne vie în ajutor că aducem Evanghelia poporului român care șade în mare întuneric.

La Congres, când fui invitat să vorbesc, prezida fr. Liebig ședința, care mă face atent că am voie să vorbesc două minute.

Un amănunt îl uitai, trebuia trecut înaintea acestuia, adică la anul 1907 la 21 mai avui căsătoria mea cu Luisa hehn. Trebuie să amintesc aci că frații tineri și surorile și-au dat cea mai mare osteneală să împodobească sala adunării cu flori și verdeață, cu ghirlande etc. Un verset mare din flori era agățat în față iar scaunele pe care am șezut eu cu mireasa mea au fost îmbrăcate în flori, ce-am cunoscut noi, am avut cel mai frumos împodobită sala dintre toate nunțile câte au avut loc. Eu drept spunând, nu aveam dispoziție și chef de nimic, eram trist și nu știu de ce. Nu vreau să descriu tot mersul nunții căci m-aș lăți prea mult cu descrierea mea.

Plecat la Congres eram deci căsătorit de aproape un an. La Congres am amintit mai sus îmi dete două minute timp să vorbesc și în acelaș timp fratele englez Rushbrooke traducea.

Văzându-mă încolțit de a nu putea ține discursul pregătit și fiind tocmai ca și când aș fi căzut în apă, din care trebuia să mă salvez, improvizai câteva crâmpeie din ce doream să le spui și mă repezii într-un foc de a le spune ce doream pe scurt. Rushbrooke mă trase de haină căci el voia să traducă ce spuneam. Eu nu mai ținui seama de nimic și vorbii înainte și terminai. Rushbrooke începu să râdă și explica el, nu știu ce spuse el în englezește, că la urmă îmi dete mâna.

În dosul meu pe scenă se afla fr. Rawley, predicator la cea mai mare comunitate din America. El dori să-mi vorbească însă nu cunoștea limba germană, astfel că chemă pe fr. Onken să-mi spună că dacă sunt dispus să încep lucrul Domnului el mă va susține. R. Onken na întrebă de fratele Hammerschmidt și de fr. Weigel. Apoi îmi dete cartea lui de vizită și Rawley pe a lui își notează numele meu și lucrul se isprăvi.

Se făcu începutul lucrului Domnului fără ca unul din noi să știe ce pregătise Domnul.

Se ținu în fine marele concert și ultima adunare de adio. Splendida și impozanta adunare de adio – ne deterăm cu toții mâna și ne strecurarăm acasă. Eu plecam cu cele mai frumoase impresii din Berlin și cu un ghiozdan plin cu referate germane și engleze, cu cocarde cu insigne și mici cadouri.